Spărturi (II)

O altă imagine despre mama bolnavă este cu ea acasă, la câte zile după ce fusese externată de la spital, unde stătuse mai bine de un an: La masa din sufragerie, așteptam musafiri, în centrul mesei era un bol mic cu 3 trandafiri fără cozi, doar florile pluteau în apă, farfuriile, tacâmurile erau aranjate după cartea Carte de bucate, de Sanda Marin, spre sfârșit avea și o poză despre aranjarea corectă a mesei. Mamei îi plăcuse să mă învețe chiar de pe când eram la grădiniță și chiar dacă cu timpul învățasem pe dinafară ea continua cu fiecare ocazie să deschidă cartea. Îmi amintesc degetul ei cum urmărea pe carte poziția cuțitului, a linguriței să nu facem vreo greșeală. În ziua aceasta emblematică mama era îmbrăcată într-un pulover bleu din mohair, cu nasturi mari, îmbrăcați tot în fire de mohair, avea și două găici largi prin care cordonul șerpuia plăcut pe talia ei, de cele mai multe ori se lega la spate, purta o perucă șic cu bucle și se ruja doar o tentă, când să nu pară foarte bolnavă, spunea ea. Eram lângă ea în seara aceea când venise acasă după atâta timp și o întrebam insistent ce este Hodgkin, mi-a explicat imediat așa pe înțelesul meu, globulele roșii le mănâncă pe cele albe. Apoi a luat dicționarul medical, o carte groasă cu coperte albe și titlu roșu, a deschis și iar îmi amintesc degetul ei care urmărea rândurile, mi-a citit dar mai ales mi-a arătat pozele comparative dintre sângele sănătos și cel bolnav.

Musafirii începuseră să vină, erau rude apropiate, cei doi frați ai mamei cu soțiile, copiii și un văr primar al ei cu care fusese în școala generală. Mama a auzit voci și a zis că vom continua altădată că au venit invitații, atunci am fugit repede afară mânată de o curiozitate copilărească. Bunica era în curte și în loc de: Bine ați venit, le spunea: A scăpat!

A scăpat! A scăpat! Și-i întâmpina cu brațele deschise, se îmbrățișau, se sărutau pe obraji, se băteau pe umeri, mi se părea o imagine de război, când fiul revine acasă după ani de front. Încă nu eram la școală dar auzisem la soră-mea și la alți copiii cu care mă jucam expresia: a scăpat, cu referire la a scăpat de la școală, știam foarte bine cum ei alergau cu ghiozdanele grele pe stradă spre case, chiar strigând de bucurie, și dacă-i întrebam ce faceți, toți spuneau negreșit: Am scăpat de la școală. După ce mi-a trecut imaginea asta rapid prin gând mi s-a derulat alta cu bunicul care se plângea că a scapăt câinele sau alt animal și face daune prin grădini. A scăpa era consecința unei închisori, școala, grajdul, iar în cazul mamei spitalul. Dar cum oare puteai să te bucuri că scapi dintr-un loc care educă, oferă siguranță sau vindecă?! Nu mi-o puteam imagina pe mama alergând pe porțile spitalului așa cum făceau copiii, cu acea nerăbdare irațională, de-a evada pur și simplu. Târziu mi-am dat seama că bunica se referea la faptul că s-a însănătoșit.

Când mergeam în vizite pe vremea când era încă în spital, nu îmi amintesc să fi vorbit prea mult cu mama, poate că da, dar imaginea acestei discuții o am foarte limpede. Becurile lustrei făceau o lumină galbenă, puternică, mama vorbea despre boală destul de pedagogic, nu părea tristă și nici că suferea prea rău, dar asta era deja la un an de spitalizare, când era acasă, și probabil fiind prima ei întâlnire cu rudele era veselă.
Sosirea ei acasă, era tot o spărtură, găsise acea scobitură, acel noroc, prin care viața învinsese moartea. Nu știu cum s-a întâmplat, dar efectul spargerii era vizibil, prezența ei acasă, golul umplut cu trupul și cu zâmbetul ei.
Faptul că nu o vedeam că o doare, că nu plângea, mă făcea să cred că totul e bine. Mama își cumpărase din spital un lănțișor din aur cu un pandantiv, Maica Domnului cu Pruncul, cumpărase de la cineva care vindea în spital și mergea din salon în salon, în ziua cu pricina se făcuse să fiu cu tata acolo, iar el a insistat să-și cumpere. Gravura era făcută pe un cer senin, câteva raze erau fin reliefate în aur, iar imaginea era exact ca o spărtură în cer așa cum văzusem de multe ori pe geamurile trenului. Tata nu se uita la bani când venea vorba de ea, așa ca i l-a luat, mama spunea că este foarte scump, dar chiar nu conta. Știam foarte bine valoarea a zece lei și-mi dădeam seama că 3 000 de lei, cât costase pandantivul, pentru mine era o avere.
O singură dată am văzut-o pe mama plângând: Ajunsesem în salonul ei, curat, alb, rece, din cauza faianței care era așezată în rânduri perfect aliniate până la jumătatea peretelui. Erau saloane de șase persoane și toate colegele suferinde de aceeași maladie mureau. Era liniște, înfricoșător de liniște, poate din cauza asta nu am memoria unor convorbiri cu ea, discuțiile erau încete, simple, să nu deranjăm în jur, ne bucuram una de alta doar din priviri. Stăteam în picioare lângă patul ei amândoi, eu și tata, și i-a spus lui: Uite vezi, e patul gol, au pus așternuturi curate, aseară am vorbit cu ea până târziu și acum nu mai e, a murit, nici nu știu când au luat-o, dormeam. Vorbește cu doctora să mă mute în alt salon, undeva la ortopedie, acolo nu mor oameni. Și tata a vorbit chiar atunci. Așteptasem ceva să se facă ora de vizită, a venit doctora și mama m-a prezentat: Clara, cea mică. Doctora s-a uitat la mine din reflex la auzul prezentării altfel m-ar fi ignorat total, de fapt, cumva prin mine și nu direct în ochi, apatică, rece, între ea și zidul acoperit de faianță nu era nicio diferență sau poate că cu timpul învățase să se camufleze sau poate era contagios, halatul alb, atitudinea imperturbabilă, ochii inerți care nu se mișcaseră spre mine nicio secundă o integra perfect în decorul de frontieră, lazaretian. Cu copiii de muribunzi probabil că nu e bine să dialoghezi și a întors repede capul spre mama, dar nu înainte de-a sesiza o frică pe care nu și-a putut-o ascunde, aceea de-a mă privi prea mult, după care a întrebat-o: Ai mâncat? Mama spunea că nu poate pentru că vomită. Și atunci doctora i-a spus: Pe o parte mănânci, pe alta vomiți! Tata îi adusese zece kilograme de lămâi, îi dădea voie în spital să-i aducă orice fel de mâncare. Am plecat în aceeași zi, seara, tot cu trenul, când am ajuns acasă, suna telefonul fix, era mama, bucuroasă că o mutaseră într-un salon unde oamenii nu mor.

Spărturile însă nu se opresc aici. Nu se face gaură în cer – cu alte cuvinte, cerul este atât de întins, încât nu se face nicio pagubă.
Lumea mai are un cer aflat dedesubtul celui bine cunoscut, cel standardizat de astronomi, preoți, lingviști. Mai există unul plin de întrebări, răspunsuri, angoase, puseuri. Toate luate de jos în sus, acest cer la rându-i naște altul, suprapus. Cerurile pot comunica între ele, cel mai adesea prin răspunsuri corecte, la fel cum comunică mama cu copilul, prin ombilic, de data asta invizibil. Cerul fiecărui om se formează deasupra capului, tot ce e peste frunte devine cer. Cerul e mult mai jos. Îl poți atinge cu mâna. Dacă cerul e spațiul infinit de ce să nu jucăm cu delimitările: poate începe chiar de la tălpi?
Când spunem: Sub cerul liber, ne referim în afara unei locuințe, afară, fără acoperiș ci nu ne referim în afara corpului, a ființei. Sau poate că da.

Dacă cerul meu ar fi un om și în el aș putea vedea tot spațiul de care am nevoie, toate astrele și tot universul, metafora ar deveni pe loc ceva tangibil: un cer practic, cu probleme lumești, un cer uman. De la nivelul umanității cerul este spațiul infinit, universul, locul unde sunt astrele; dar la nivel individual, eu, una, am alt cer. Nu îl neg pe primul, acest cer clasic pe unde zboară avioanele și pe unde norii se plimbă în voie… nu, deloc, ar fi absurd și aș deveni oarbă, obtuză. Numai că acest cer poate fi înlocuit cu succes. Cel mai mult îmi place expresia: A promis cerul și pământul, adică lucruri care nu se pot atinge, irealizabile. Te rog cu cerul și pământul, adică cu tot universul la un loc. De la cer la pământ. A răscoli cerul și pământul. Cu o falcă-n cer și una în pământ. Strigător la cer. Al nouălea cer. Limba română este plină de expresii despre cer și mai ales în corelație cu pământul. Toate expresiile se referă mai ales la distanța Cer-Pământ, ceva imens, imposibil de atins, e pierdut din start, fără izbândă. Stai cuminte și nu te pune cu cerul, ceva atât de îndepărtat, necomunicativ, rezervat. Și, în general, e bine să nu aveam de-a face cu lucruri pe care nu le cunoaștem, așa că eu mă retrag în ființa mea, poate dau de un cer accesibil limitării mele trupești. Minții, oricât de mult ar cuprinde ea orizontul, îi este totuși inaccesibilă aderarea la infinit.

(sursa foto: wallpaper-hd.com)