Carmen Sorescu 
„Suntem cu toții sparți. Altfel nu ar intra lumina în noi.”
Ernest Hemingway
Încă de la început am să spun că nu fac parte din categoria oamenilor care citesc în tren, în parc sau pe plajă, nu pot neglija natura, oamenii, agitația – am încercat, dar nu am reușit niciodată să citesc mai mult de câteva rânduri, și asta numai dacă aș fi cumpărat vreo carte din librăriile ieșite subit în drum, așa cum mi s-a întâmplat de câteva ori să cumpăr din Gara de Nord, dar să pun cu bună știință de la început în bagaj, în niciun caz. În toate călătoriile sunt posedată de această ignoranță totală față de orice înseamnă foi scrise, însă foi albe am mereu, cu trecerea anilor au devenit mai mult un fel de bancnote de schimb pe care le folosesc împotriva timpului sau a mea, mi-a fost și-mi este greu să înțeleg de ce mă car cu ele negreșit și mai ales de ce cu o ușoară disperare, aceea de-a nu le uita. E ca și cum mi-aș uita trusa cu medicamente, paracetamol totuși găsesc la toate farmaciile, chiar și hotelurile au în micul bar amenajat contra cost și câteva pastile, pentru dureri de cap, de stomac etc, foi nu au, mai găsesc uneori lângă telefon 2, 3 format A5 parcă rupte dintr-o agendă care sunt la fel de bune și salvează momentul acela acerb de disconfort când trec prin unele fisuri. Cititul pentru mine este pentru spații intime, mici și mai ales când sunt singură, de altfel nu pot decât să-i felicit pe cei care pot citi în locuri publice, eu una nu pot face nicio crăpătură în pagini, nicio breșă nu pot deschide și, prin urmare, nu am cum să pătrund în lumea de acolo oricât aș ciocăni. Sunt atrasă de mișcare, foșnete, zumzete, țipete,valuri, tot felul de ciripituri, de liniștea pădurilor și mai ales de cine sau de ce este crăpată. Îmi place să merg cu trenul și mai ales să privesc pe geam acompaniată de zgomotul roților, de voci necunoscute, de frânturi de dialog și toate aceste vibrații trezesc în mine un sentiment plăcut, vital, mă integrez total în banalitate până mă identific cu acei oameni pe care-i aud sau cu poveștile la care au luat parte, simplu fapt că suntem la fel nu doar că mă încântă, e puțin spus, mă anesteziază și mă face să uit de tot felul de gânduri.
Frazele încâlcite ale pasagerilor ajung la mine ca un ropot surd, nu știu unde se duc, ce vor, dar trec prin mine și uneori mă iau cu ele. Mă trezesc intrând prin tot felul de plesnituri în lumi ciudate și mă las dusă într-acolo mai ceva ca într-o carte. Apoi încep să construiesc vise, unul după altul, dar pe care nu le pot duce la bun sfârșit niciodată din cauza diferitelor întâmplări, de exemplu, cel mai adesea certuri între controlor și persoane fără bilet. Și conflictele sunt tot un fel de rupturi, cât aș fi vrut să-mi văd de viața mea nu aveam cum, sunt luată de curentul dezbinării. Reiau visul, ideea, dar de cele mai multe ori are loc o fractură, o gară, oameni care intră buluc, zgâlțâieli, o haltă, un pod peste un râu și uite așa prin aceste ciobituri mai mult sau mai puțin obscure, întortocheate ajung la destinație. Ce bine că la întoarcere pot relua visul! Aici este toată frumusețea călătoriei cu trenul, în aceste întreruperi, în ritmul sacadat la care sunt obligată să iau parte, în aceste crevase în care mă pierd. Cumva mă obligă să trăiesc, să iau viața de unde a rămas, să construiesc iar și iar. Ce poate fi mai frumos decât să adun cioburile, dezbinările dintre mine și ceea ce îmi propusesem, așchiile sărite ori de câte ori cineva sau ceva îmi întrerupe aventura prin paginile zilei. Ce poate fi mai frumos decât să le lipesc înapoi?! La coborârea din tren am în bagaj fragmente, bucăți decupate din viețile călătorilor care mă însoțesc o vreme fără ca proprietarii lor să o știe, un furt involuntar. Sunt atrasă de orice peisaj, fie un câmp întins de grâu, fie deal, munte, oriunde găsesc o chemare a depărtării. Cu toate că simt invers, cum depărtarea mă găsește pe mine. Orice privirea aruncată pe geamul trenului este ca o spărtură într-un zid și prin această deschizătură am deodată perspectiva unui loc nou, a unui alt decor, fizic nu pot fi acolo, doar trecând prin această baie de schimbări bruște de peisaje devin deodată curată, curățată. De multe ori am vrut să mă dau jos în orașe necunoscute, cărora le știam doar numele și locul pe hartă, nimic mai mult, însă niciodată nu am avut curaj să înfrunt evadarea care s-ar fi vrut umplută cu această vizită, sper să fac cândva asta… Nu am avut niciodată acel exces al intelectualizării, mai ales în spațiile publice, dar în pofida acestui, poate handicap, de-a pierde timpul compensez urmărind o furnică sau un porumbel sau o albină, privesc atentă cum bea apă, ce traseu are, gesturile, opreliștile, echilibrul, logica, frica, foamea, frumusețea plantelor, coexistența cu păsări sau insecte. Pot învăța multe de la o albină care a intrat fără să vrea în tren: prima oară a localizat sursa de aer, de oxigen, apoi a făcut tot posibilul să ajungă acolo, chiar dacă nu putea merge pe geam, aluneca și cădea de fiecare dată, nimic nu a împiedicat-o să facă asta de zeci de ori pe același traseu gândit cine știe cum, am încercat să o mut cu capacul unui pix pe marginea geamului unde aderența era mai bună și ar fi fost mai puțin probabil să cadă, dar s-a supărat și și-a reluat traseul ei. După câteva încercări am zis că e bine lași pe fiecare să-și calculeze oxigenul și drumul lui. La fel cum oamenii devin sclavii unei anume personalități pe care vor să și-o mențină la infinit și chiar dacă aceasta dictează continuu o anume idioțenie, cu atât mai mult albina, degeaba știa unde e scăparea, spărtura, aerul curat dacă alegea de fiecare dată drumul greșit.
Aveam 6 ani când mama s-a îmbolnăvit de cancer, sindromul Hodgkin (un tip de leucemie, mai pe scurt, globulele albe le mănâncă pe cele roșii), iar una unele din cele mai pregnante imagini despre mama o am fără dubii: lipsa, faptul că nu era acasă, camerele goale, locul ei în pat, locul ei la masă, imperfecțiunea, ca și cum scaunul era ciuntit, defect și nimeni nu se așeza pe el, așteptam mereu, zi de zi ca acel spațiu vidat de absență să fie iar umplut, iar mie nu-mi rămânea decât să recompun imaginar persoana ei fizică pentru a neutraliza. Dormeam când cu tata, când cu bunica, soră-mea la fel, făceam cu rândul. Un an de zile cât mama a stat internată la Spitalul Fundeni făceam tot felul de exerciții mentale cu acel scaun gol în fața mea să o pot vizualiza frumoasă, așa cum o știam. În tot acest an tata ne ducea cu trenul la ea în vizită, pe mine și pe soră-mea, dar ne ducea pe rând, la o saptămână se ducea cu ea, cealaltă cu mine, el ne spunea că nu se descurcă cu amândouă, că nu suntem cuminți împreună și ne facem de râs. De aici am dragostea pentru tren, trenul mă ducea la mama. Acceptam orice întârziere, orice zgomot, orice mizerie, îmi amintesc cum o dată am căzut pe cimentul crăpat prin care crescuse rădăcina unui copac, fața speriată a tatălui, aplecarea lui spre mine și cuvintele: Clara, sper să nu te las și pe tine la spital, măcar stai cu ea. Atunci am crezut, azi îmi dau seama că era imposibil să lași un copil cu mâna frântă într-un salon cu adulți. Și brusc m-am ridicat și nu am mai simțit nimic, eram amorțită nu de durere, ci de gândul că puteam sta și eu acolo cu ea.
Călătoria cu trenul este în esență o ruină. Nu întregește nimic, niciun gând, niciun plan, nu are un echilibru, este dezordine, haos, un fel de păcăleală, te face să crezi că fereastra aceea poate face ca orice vis să devină realitate. Tot ce a trebuit să fac a fost să-i accept minusul aproape fără să-l văd, care cu timpul a devenit un plus, o plăcere. Împreună cu soră-mea ne făceam planuri, ce vom mânca în tren, ce vom pune în bagaj, cărți de joc, reviste, almanahuri, dar niciodată nu ne țineam de plan, nu aveam cum, ba nu aveam loc să întindem cărțile, ba nu ne era foame sau, cum spuneam, ne lua pe rând. Când era înnorat cel mai mult îmi plăceau spărturile în cer, razele care ieșeau ca niște sulițe înfipte prin nori și dacă priveam îndelung așa cum priveam uneori și câte-o oră, până la urmă norii se spărgeau. Îmi lipeam degetul arătător pe geam să ating razele, să le prelungesc sau chiar să le iau, de atunci și până azi am acest obicei, dar și de-a găsi anumite semnificații, asemănarea cu o inimă, cu o pasăre. Și culmea este că niciodată nu am privit cerul așa de mult ca din tren.
