Carmen Sorescu 
Ar fi vrut să se plimbe puțin dar de câte ori deschidea fereastra orașul se prăvălea în pieptul lui și nu se oprea, intra prin el, îl lua, îl amesteca, apoi îl elibera din nou, se juca cu el de-a v-ați ascunselea și-l făcea să-și pună mereu întrebări: Oare ce-o fi acolo? Dar dincolo? Și nu doar atât, orașul era ca un fagure bine compartimentat, și el era una din cămăruțe, îl înfășura în mierea lui și curgea și curgea, cleios, lua totul în cale, ar fi vrut să intre și el în compoziția dulce, dar îi era teamă ca va veni Clara și nu-l va găsi. I-ar fi făcut bine să se facă tot una cu pâcla, umiditatea, cu praful care se ridica în urma mașinilor, cu zgomotele, cu mirosul pregnant de plumerie, de leandri, cu oamenii anoști și tăcuți despre care nu știa nimic, fără doar și poate în orice aliaj existau și multe impurități, iar el ar fi fost una care ar fi ieșit la suprafața jocului atras de Clara. O bălăceală în necunoscut poate l-ar mai fi trezit. Dar nu putea părăsi rama de lemn, Clara ar fi putut fi în cameră cu prezența ei fizică, nu doar acea iederă permanent verde încolăcită pe viața lui, cuprinzând orice gând care ar fi îndrăznit să se nască. De câte ori planta venea ușor și se împletea pe el sugrumându-l el nu putea să facă nimic, dacă se împotriva era mai rău, așa că lăsa natura să-și facă de cap. Așa gândise de multe ori despre Clara, că este o plantă cățărătoare pe care nu o putea opri în sălbăticia ei. Și mai ales ghimpii, ghimpii timpului. În seara aceasta, iedera prindea viață, și la fel de leneșă, lascivă și caldă l-ar fi putut încolăci pe Alexandru într-o liniște profundă. După câteva ore petrecute în starea de alternanță veghe-somn, Alexandru a adormit.
Era șase dimineața. Deschise ochii în tavan. Era dezvelit și i se făcuse frig. Îi fu frică să se miște. Pipăi cu mâna dreaptă patul. Clara era lângă el. Se încălzi brusc. Transpiră. Ar fi vrut să se ridice şi să fugă. Ea era întoarsă puțin cu spatele, nu știa dacă încă mai doarme:
– Dacă-ți faci cafea, vreau și eu cu lapte, spuse ea, simțindu-l că s-a trezit. Se iubiseră toată noaptea. Nu-și amintea exact cum intrase în cameră, ușa fusese lăsată deschisă, adormise adânc cuprins de oboseală. Abia se putea mișca. Încă îi mai simțea trupul prăbușit în el asemenea orașului greu. Ceva încă îl mai apăsa ca și cum fusese zdrobit în trafic, multiplicat în sute de Alexandri ca sporii de păpădie făcea eforturi să se adune într-unu. Cu ochii încă închiși putea privi la filmul care a fost, iar pe el se vedea de la fereastră jos în stradă lovit, și cu cât deschidea ochii ca printr-o minune revenea în cameră. Și nu doar atât vedea cu ochii minții chiar orașul prăbușit în sinea lui, lumea dispăruse, dincolo de pereți simțea că un cataclism răsese de pe fața pământului, nu doar clădiri, poduri, case, ci și toată umanitatea. Se întreba cum din fetița slăbuță și timidă după douăzeci de ani se transformase în femeia mult visată, cu părul incredibil de lung și negru în care zăcuse toată noaptea orbit parcă de-o întunecime interminabilă. Se simțea eliberat dintr-o dată de toate acele amintiri care cu o seară înainte îl blocaseră cumva într-o copilărie bolnavă în care zăcuse prins, legat, anesteziat ca pe un pat de spital. Odată cu atingerea ei fuseseră jupuite toate aceste gânduri și revenise la pielea lăptoasă din copilărie.
Într-adevăr cerul senin poate fi și o cameră de hotel.
Băuse din ea tot ce pierduse în douăzeci de ani. Se goliseră pe rând, unul din altul. La șase dimineața stăteau întinși, mână-n mână, privind în tavan. Era năucit, nu-și putea reveni, din starea de oboseală, de nesomn, Clara era acolo lipită, iar nu-și simțea corpul. O iubise toată noaptea. Cu alt chip. Cu altă formă. Trupul fusese scos din ea. Se iubise cu golul. Cu larva. Nu mai știa. Dintr-o dată corpul lui căpătă formă, oase, carne și se ridică pe marginea patului împins de un resort din care Alexandru nu făcea parte. Stătu pe marginea patului câteva minute bune cu capul sprijinit în palme privind în podea să-și revină:
– Îți aduc cafea, dar durează, spuse el desprinzându-se de pat, de ea, și de toată lumea care se născuse acolo, e un aparat vechi, fierbe greu.
Clara tăcea. Se duse la baie unde era doar apă rece.
S-a întors și se apropie de Alexandru și-i făcu cu degetul un contur imaginar pe locul unde anatomic este inima:
– Este la locul ei?
– Da, râde Alexandru.
– Nu chiar, trebuie să o mai îndrept puțin.
Și ea cu degetele îi strânse puțin pielea ca și cum ar îndrepta locul „afectat”.
– Cum te cheamă?
Alexandru râse, prefăcându-se indiferent. Lumina începuse să răzbată printre draperii. Trupul ei întins, lasciv și cald fremăta culori de diamant rar, amestecul de piele și fante formau un tablou pe care orice pictor l-ar fi vrut al lui.
– Dacă este apă fierbinte, fierbinte, îmi fac baie, spuse ea.
– Este așa cum îți place!
Apoi ea a plecat, lăsând cearceaful căzut din pat. Alexandru l-a ridicat și l-a ținut în mâini multă vreme, ar fi vrut s-o șteargă când iese, s-o înfășoare ca într-un giulgiu, s-o întindă pe pat și s-o ceară de soție. Îi privea urmele ude ieșind de la baie și în urma lor se ridica un abur, atât mai vedea, un abur în jurul ei, și pe măsură ce se apropia nu mai era sigur dacă era Clara.
– Cum te cheamă? Insista ea, te-am mai întrebat…
Alexandru rămase mut.
Nu era Clara, era o altă femeie. Dacă vreodată cineva l-ar fi pus să descrie cum ar fi vrut să fie iubita vieții lui, nu știa că ar fi trebuit să tacă și să arate printr-un simplu gest spre ea. Nu erau necesare cuvintele. În preajma ei se fărâmițau. Era mai mult o scară decât o femeie, ridica și cobora privirea fără să vrea, o scară care-l dusese spre cer câteva ore în noapte. S-a așezat pe marginea patului, reușind cu greu să murmure:
– Cine ești?
– Am intrat la miezul nopții, am venit din mare direct în hotel, dezbrăcată, de frică să nu mă surprindă cineva, am încurcat ușile. Eram destul de amețită pentru că fusese o petrecere pe plajă.
– Am întrebat cine ești, nu cum ai intrat aici. Ce-ar fi să pleci!
– Sigur… asta era și intenția mea.
În mod normal, când spui cuiva să plece, acel cineva își adună lucrurile și pleacă. Numai că ea nu avea ce să adune.
– La revedere! îi spune ea trecându-i foarte repede prin fața ochilor.
Alexandru nici nu a sesizat. Dar ea se opri în fața ușii:
– Nu pot ieși! Acum sunt oameni peste tot. Dă-mi ceva de la tine, o cămașă, un cearceaf, orice!
Alexandru deschise valiza, căută repede ceva și până la urmă îi întinse o cămașă albastră cu mâneci lungi. Se îmbracă repede în fața lui aproape atingându-l.
– A fost frumos azi-noapte!
– Poftim și un prosop, te poți înfășura și să pleci.
Ea îl opri din căutare punându-și mâna pe mâna lui:
– Câteodată trebuie să te risipești ca să te aduni. Trebuie să spargi ca să reconstruiești, să dizolvi trupul ca să te ridici din el. La Dumnezeu trebuie să te duci desculț, așa cum am intrat eu în camera ta.
– Da, nimic de spus, ești cât se poate de desculță. Te cred.
– Eu am ratat aseară întâlnirea cu El. Brusc mi s-a făcut frică. Nu am încurcat nicio cameră, eu nu locuiesc aici, nu pot pleca.
– Ai ratat?
– Într-un fel voit! Frica.
– Cum te cheamă, unde locuiești?
– Mă cheamă Deniz. Locuiesc aici în orașul subteran, râse ea, punându-i palma pe torace.
