Era de trei zile într-un oraș necunoscut și ori de câte ori se apropia de fereastră aerul îl dizolva și-i ducea viața mai departe. Pe toate străzile, prin toate cotloanele. De multe ori surprinsese unii trecători că ridicaseră privirea sus, semn că părți din ființa lui fusese dusă departe, înghițită sau pur și simplu purtată și purtată mii de kilometri. Chiar din fața acestei ferestre din lemn, cu rame masive pornea o șosea delimitată cu linie continuă datorită amplasamentului pe colinele din imediata apropiere a muntelui. Frontiera însă nu era această deschizătură spre lume, spre aerul rece și curat, aproape montan, frontiera lui era el, cu pielea oricând pregătiră să absoarbă elemente noi, tot ce intra și ieșea se făcea prin granița epidermică. Zgomotele, claxoanele, sirenele, gălăgia în sine a străzii pe care nu o puteai arăta cu degetul, dar și înfundatele ciripituri care, pe la ora prânzului, când aglomerația se mai potolea, se auzeau discret, toate astea se opreau în el ca la un punct vamal, avea senzația că nimic nu trecea în cameră, pentru că ori de câte ori închidea fereastra era liniște, doar în mintea lui era o amețeală infernală cu drumuri întortocheate, asemenea dealurilor. Alexandru, ca individ format din carne şi oase, avea frontieră fereastra camerei de care nu se dezlipise câteva zile, se îmbinase cu ea prin materia cleioasă a amintirilor. Așteptarea nu-i displăcea, dimpotrivă, considera că este mai mult o formă de autocunoaștere. Vedea în el ce vedea și afară, străzi, indicatoare, reziduuri care curgeau în canalizare, blocaje în trafic, țipete, copii de mână cu mame, bătrâni pe bănci sau abia târându-se, pungi de plastic luate de vânt, rafale care apăreau de niciunde, care veneau și dispăreau la fel de inexplicabil, apoi liniștea aceea subită de la ora prânzului când căldura toropea și nimic nu mai mișca. Înțepeneala. Amorțeala. Râdea de unul singur și gândea că și el este un oraș pavat, cu apeducte, făcea zilnic curat, deratiza cât putea de tristeţe, iar cea care făcea curat cel mai bine era așteptarea; cu zecile ei rute bine cunoscute ca ale unui autobuz în 3 schimburi care nu obosea niciodată, de la el la Clara dus-întors pe toate traseele. Doar că tristețea la fel ca șobolanul, înoată prin apă, mergea pe ziduri, se salva de la orice înec și-l găsea mereu. Orașul se prelingea în Alexandru, el de asemenea. Prin acest ochi de legătură prelungirea devenise firească. Se simțea acasă. Putea fi la fel de bine fereastră sau ușă, la un moment dat nu a mai contat, căci își dădu seama, nu în scurt timp, că se gândise la Clara două ore nemișcat din pat cu privirea spre ușă și era ca și cum privea în el, înapoi în timp. Aici găsise un peisaj mai frumos ca acela pe care l-ar fi văzut dacă ar fi deschis geamurile. După care a urmat altă etapă, când nu se putea gândi la nimic concret. Privea în golul din fața ochilor și luciul amintirilor reflecta atât de bine trupul încât oricine ar fi putut trece prin el ca printr-o fantomă. Privea din nou pierdut orașul, cărămidă cu cărămidă, ochi cu ochi, copac cu copac, nu-i scăpase nimic. Pe Clara o întâlnise încă din copilărie, crescuseră aproape mână-n mână, corpurile lor se înălțaseră împreună, încet, încet, la fel cum acum, după 20 de ani, în fața lui, orașul creștea încet, încet și pe măsură ce ridica privirea apăreau zidurile.
Alexandru, înțepenit în fereastră nu era nici mai mult, nici mai puțin, decât o alee interioară a orașului, un fel de candelă aprinsă permanent care ar fi trebuit să lumineze pașii Clarei. Aștepta. De-acum cea care avea să pună în mișcare mecanismul, piesa lipsă, era Clara. Întotdeauna Clara fusese suma a două lucruri, o fată la suprafață și o altă fată în interior, niciodată cele două roți dințate ale aceluiași mecanism nu se îngemănau. Alexandru fusese unul dintre puținii care avusese răbdare să unească aceste galerii, să sape tuneluri ascunse, să dea drumul la apă, să inunde și să scoată afară comori. Nu fusese un hoț obișnuit, nu se mulțumise cu plăceri imediate, minore. Își promiseseră că vor atinge cerul împreună pe un câmp, singuri și întinși. Acum după douăzeci de ani câmpul era o cameră de hotel cu care trebuia să se obișnuiască foarte repete. Știa dinainte că nimic nu-l va liniști decât o poză înrămată a Clarei de pe vremea când era mică alături de familia ei, așa că atunci când și-a desfăcut bagajul primul lucru pe care l-a făcut a fost să pună fotografia la vedere. Se plimba prin cameră cu trupul săgetat de amintiri, multe, mărunte, acolo în camera aceea de hotel prins în hățiș ca un animal în cursă. Gândurile îi scăpaseră de sub control și acum nu mai erau decât niște corzi rupte de chitară. Dorea să cedeze. Întâlnirea cu Clara era liniștea de care avea nevoie. Amintirile pișcau din interior și nu după mult timp a început să se scarpine. S-a uitat în oglindă și pieptul era găurit. Pete multe, roșii, îi apăruseră din senin. Se gândea că poate mâncase ceva alterat. Și-a dus mâna pe față și, subit, și-a amintit cum Clara îi spunea că are fața lăptoasă, ani la rândul Clara i-a spus că prin el nu trece sânge ci un altfel de lichid, un fel de lapte. Aproape că ajunsese să creadă și el că așa era.
Copilăria și-o petrecuseră împreună pe drumuri mici, înguste, pline de piedici, pe care vegetația creștea foarte deasă. Uneori era nevoie să se cocoșeze să poată trece. Râdeau foarte mult, râsul lor spinteca multă vreme pădurea, alergau în speranța că la capătul pădurii se vor întâlni cu vocile lor. Apele nu aveau podețe și erau nevoiți să se oprească să caute pietre mari cât talpa piciorului pe care să le pună în față și să calce mai departe pe drum sigur.
Așa era drumul lui acum, rupsese bucăți din el și se aruncase abandonându-se fără remușcări. Însă drumul se termina azi, în această cameră de hotel în care în curând va sosi Clara. Era într-un loc necunoscut, aștepta derutat, crezând că drumul e finalul căutării. Însă abia de-acum va trebui să iasă din el și să meargă de-a dreptul, prin păduri, prin scaieți, să urmeze instinctul.
Clara era o hrană pe care o căuta de mulți ani și tot timpul fără ea fusese ca și cum mersese desculț iarna printr-o pădure. O vedea ba căprioară, ba lup. După ce s-a obișnuit cu vremea rea din animal a văzut o ființă cum nu mai văzuse. Scormonea în zăpadă și zi de zi îi ducea rădăcini, prietenii îl strigau: Te-ai rătăcit de grup, vino înapoi, și el nu auzea. Acum, el își curăța sufletul, arunca-n stânga și dreapta toată murdăria celor douăzeci de ani fără Clara, după trei zile în cameră era o pârtie pură, luminoasă, lipsită de nori, care ducea undeva sus, foarte sus. Aceasta era locul. Câmpul. Camera de hotel. Ținuse doar pentru el toată această poveste și acum o mesteca, o mesteca ca pe o pastilă de nitroglicerină sperând că efectele pozitive vor apărea curând. Poate acest hematom al neîmplinirii s-ar fi resorbit dacă Alexandru ar fi putut povesti cuiva despre Clara, poate că din el ar fi curs pârâiașe care ar mai fi spălat rana, poate că acum vedea altceva pe fereastră. Încă aștepta. Seara se furișa ca un șarpe imens, leneș, lăsa peste oraș o liniște lungă care intra prin orice crăpătură, mai ales a așteptării. Așteptarea întotdeauna are o plesnitură prin care poți trece de colo colo, ca printr-un pasaj personal pe care-l cari mereu și la nevoie îl scoți. Numai că acest pasaj e unul al sincerității, doar aici în așteptare cerșetorul din tine iese la iveală, și când te uiți la tine nu ești decât un nespălat, un sărac. Și cât ar spăla așteptarea și cât ar îmbogăți niciodată nu e suficient, riscul e să aștepți toată viața. Câinii amuțiseră, oamenii se retrăgeau la casele lor și cât mai în ei înșiși. Tot timpul seara oamenii i se păruseră mai mici, poate că în timpul zilei pierdeau din kilograme, se disipau, se împărțeau altora sau lucrurilor pur și simplu și când ajungeau spre case, așa mărunți, cu multe pierderi păreau mai mult umbre. Alexandru era demult la el acasă, chiar dacă era într-o cameră de hotel. Nu peste mult timp toată lumea avea să adoarmă sugrumată de această candoare lascivă și caldă. Întunericul îi ascuțise simțurile într-un mod straniu, acum auzea mai bine fiecare pas de pe hol, fiecare ușă de lift, din clipă în clipă Clara ar fi putut ajunge în cameră. Și, la fiecare pas, la fiecare ușă trântită, tresărea. Trăise doar din vise, iluzia că într-o zi va fi cu ea îl ținea în viață. Toate scenariile se spulberaseră, aici, într-o cameră mică de hotel, ceva prindea rădăcini.
– Într-un fel e bine că întârzie, vorbea Alexandru în oglindă. Mintea lui era imaculată, o sugativă, ar fi absorbit din Clara tot și ar fi luat viața de la capăt ca și când ar fi fost mult mai tânăr. Și-o imagina cum vine, aproape alergând, pe-o potecă ispititoare, cu sandalele în mâini. Atmosfera era apăsătoare, nu mai avea răbdare. Se întindea pe pat și se gândea la ea cum vine, apoi se ridica, uitându-se în oglindă:
– Gata, trebuie să mă gândesc la altceva!
Carmen Sorescu 28.05.2021
Solve et coagula (I)
