Carmen Sorescu
Treceam ieri prin parc: mame, copii, bătrâni, tineri, și mă gândeam că natura umană nu m-a interesat deloc, niciodată. Fiecare om e în felul lui, vagi asemănări, vagi deosebiri, nu mi-am bătut capul niciodată cu ifose și speculații, prefer să trec prin oameni ca prin pânzele de păianjeni, dacă vreunul se lipește din greșeală de mine mă voi curăța, se știe că pânza lipicioasă e dezagreabilă. Cunosc senzația de când eram mică și urcam în podul casei să privesc curtea, cumva lumea, prin unicul geam, destul de mic, folosit mai ales pentru aerisire, știu cum sunt capcanele cleioase pentru prinderea prăzilor, chiar dacă unii această pânză complexă o numesc mătase, firele adezive îmi displac. Probabil că și eu la rândul meu am fost tot un fel de fereastră pentru unii oameni care au luat aer proaspăt, au văzut lumea, s-au împlinit și apoi au închis rama discret sau cu zgomot😊. Fereastra – acest tablou în permanentă mișcare trebuie privit încontinuu ca să prinzi ceva interesant, e o muncă asiduă, de aceea mulți se mulțumesc cu puțin și se retrag la locul inițial, întunecos din care au și venit, e prea mult să vezi cum culorile se schimbă în funcție de anotimp, cum sentimentele la fel și ele se modifică, se prefac, cum păsările își fac cuiburi apoi dispar. Privitul pe fereastră nu e pentru oricine. Așa cum eu am blocat ferestrele care dădeau spre mare și am preferat fereastra din spatele casei, acolo între ziduri reușeam mai bine să mă deschid pe mine, în partea cealaltă eram acaparată de vrajă, valuri, adâncime, pescăruși, trucuri, măiestrie într-un cuvânt, vorba aceea: lângă un arbore măreț nu crește nimic.
Un amic odată, tot în acest parc îmi făcuse cunoștință cu o actriță, după nume o știam, însă după chip nu, avea spre 75-80 de ani, lângă ea un câine negru imens care se lipise de genunchii mei de cum mă văzuse, nu am recunoscut rasa, așa că am întrebat-o. Mi-a spus numele, pe care l-am uitat imediat, și că să stau liniștită, să nu-mi fie frică, dacă s-a lipit de mine mă păzește și că, mi-a mai spus ea: cu cât cunoaște oamenii, cu atât iubește animalele. Deși câinele nu avea nimic intrinsec, vâscos pe blana lui nu se mișca de lângă mine, cum dădeam să plec, cum revenea la locul dinainte ca o santinelă lipită de armă. A rămas că ne mai vedem noi, că vine destul de des prin parc deoarece locuiește prin zonă. Simțeam cuvintele ei de la depărtare cum se apropiau de mine aderente, probabil că la vârsta ei voia puțină tinerețe în preajmă și cu greu m-am desprins din plasa celor doi. Chiar mă întrebam dacă nu cumva câinele nu fusese dresat pentru astfel de gesturi😊
Treceam ieri prin parc și gândul că: Nu am bănuit niciodată ce ascund în mine, nu-mi dădea pace. Este incredibil, îmi spuneam, cum fiecare om scoate din mine ce are nevoie, fără ca eu să fi știut vreodată că sunt în posesia acelor, să le spun banal: lucruri, deși în sinea lor sunt gesturi, amintiri, fapte, gânduri, amestecul acela de elemente disparate care mă compun într-un tot. Nu e ca și când dintr-o fântână scoți apă, la fel pentru orice însetat, nu, ci pe principiul cere și ți se va da, am aflat și eu că sunt. Practic nu ascund nimic, nu am comori de niciun fel, trăiri pe care cei apropiați să nu mi le cunoască, sunt omul care mă destăinui pe loc, nu țin în mine nimic, nici banalități, nici secrete, tot timpul e cineva în jur să le asculte. Și totuși ce ascund în mine, dacă un cerșetor vine lângă mine am ce să-i ofer, la fel un copil, la fel un profesor, la fel femeia cu câinele de rasă, porumbelul care se uită curios, alți câini în lesă care se opresc să mă miroasă etc, și nu doar mie cred că i s-au întâmplat toate astea, aici e marea asemănarea, din ce suntem făcuți să ni se întâmple la fel. Toți cei care vă simțiți mai deosebiți, nu sunteți deloc, vi se pare doar că nu-i cunoașteți și pe alții, alții care sunt mai tăcuți. Mama are o icoană care se cheamă Via dolorosa, împărțită în mai multe scene, practic, când eram mică trebuia să pun un scaun să ajung la ea să pot vedea fiecare poveste și să citesc fiecare subtitlu. Foarte des mă opream în fața ei și număram pătrățelele, erau 14, curios sau nu, cifra mea preferată era 14, și cu atât eram mai indignată, dar ce mi-a atras atenția de fiecare dată era: Gesu cade per a terza volta, figura numărul 9. Mai departe nu continuam, nici să privesc, nici să citesc, rămâneam aici la a treia cădere, înțepenită în timp și spațiu și mai ales în durere. Mă gândesc că poate acesta a fost momentul. Momentul când am devenit părtașă sau parte. Când știam ce se va întâmpla și refuzam să văd, să citesc. Când zarurile fuseseră deja aruncate de peste două mii de ani, ce-mi mai rămânea? Decât să caut și în mine aceste scene. Și am început căutarea, de regulă, cel mai bine le găsesc lângă fereastră. De regulă arahnidele chiar prin colțurile ferestrelor își fac plase, ei bine, deloc straniu, și eu doar lângă ferestre uneltesc, țes din chiar firea mea intrigi, povești. Aderența, solidarizarea cu neantul capătă forțe noi. Firul oricărei povești aici începe. Mă gândesc că întrebarea: spune-mi cu cine ești prieten ca să-ți spun cine ești, nu-și mai are rostul.
