Trăiam la granița prăpastiei iar scrisul era puntea, legătura dintre mine și lumea interioară, acel cordon ombilical care mă ducea negreșit acasă. În acest oraș alpin nu cunoșteam pe nimeni, nu aveam rude sau prieteni, nu-i știam străzile, magazinele, mi se părea un amestec de film, déjà-vu și realitate, greu de suportat, greu de străbătut din pricina colinelor foarte dese și cu care nu mă puteam obișnui. Tot timpul simțeam o presiune, o atmosferă apăsătoare fără a fi nori, ceva plutea în aer și mă incomoda. Ori de câte ori îl vizitam aveam strania senzație ca replicile vor veni singure și cu de la sine putere, oricine m-ar fi întrebat cel mai insignifiant lucru răspunsurile erau tabu. Replicile erau într-adevăr standard pentru că le spuneam an de an mai ales din pricina faptului că și întrebările erau identice: Iar ai venit? Cât stai? Unde mergi? În tranșee aceiași soldați. Același război al vieții dus de fiecare cum se descurca, mai pe față sau mai pe ascuns. Orașul era calm și așezat, parcă în rădăcini, asemenea unui copac secular, era senin mai ales iarna și indiferent de anotimp furtuni nu văzusem niciodată. Străzile erau pline de case vechi și refăcute, cu arhitectura păstrată dar zidurile fuseseră îmbrăcate cu materiale de ultimă generație. Oamenii, puțini, majoritatea în vârstă, dar toți aveau telefoane mobile, aleile parcurilor aproape și ele pustii, și indiferent de anotimp nu auzeam țipăt de copil. Orașul devenise cu timpul mai mult unul de trecere spre un altul mai mare, iar lumea migrase către acesta din urmă, aici rămăseseră casele vechi, gara, bătrânii, brazii parcă de când lumea, dar și ei îmbătrâniți, cu primele rânduri de crengi deja duse.
Așa se făcea că-mi plăcea să merg lângă văgăuna din spatele casei care avea un drum de acces mic, cât să poată trece un om, iar în jos, prăpastia, de data asta una vizibilă. Îmi amintesc când m-am întâlnit în acest loc cu un cioban, turma lui putea merge prin râpă, oile aveau 4 picioare și se descurcau mai bine cu terenul denivelat, râdeam, și-mi spuneam că poate așa mi-ar fi trebuit și mie să mă adaptez la hăul în care trăiam. Neavând loc amândoi pe această potecă am fost nevoită să mă prind cu mâinile de sârma ruginită a unui gard care împrejmuia grădina unui vecin, altfel riscam să alunec, panta avea un unghi destul de mare, estimam că totuși nu era foarte periculos. Nu era o groapă de gunoi propriu-zisă ci o coastă naturală cauzată de relieful montan, dar oamenii aruncau aici cărămizi, moloz, tot felul de deșeuri, animale moarte, primejdia era ca din eventuala căzătură să mă lovesc de unul din obiectele contondente lepădate, care erau, de altfel, preferabile țintelor la care eram supusă zi de zi. Peisajul era destul de morbid, dădea senzația unei ruine, deși nu era, iar partea frumoasă era că din toate aceste gunoaie florile ieșeau pâlcuri, pâlcuri. Contrastul era uimitor, viața își făcea loc printre reziduuri și fărădelegi, și în același fel, ajunsă în camera mea trebuia să răzbat la lumină, cum altfel decât prin cărți.
Cărțile le țineam ascunse precum călugării care au adus în Europa viermii de mătase în bastoane de bambus, când plecam le depozitam sub șifonier sau în alte locuri cât mai dosite încât să nu poate fi văzute la prima vedere, doar așa aveam și eu de partea cealaltă a lumii mătasea mea.
Pentru Stela cărțile erau muniția mea pusă la păstrat și de multe ori le-am găsit răvășite, semn că umblase prin ele, dar ca orice arma la purtător care nu se deschide decât cu parola personală ea nu le citea, prefera să mă ironizeze la modul general: Ce mai citești dragă, nu ne spui și nouă? Nouă, era doar ea, dar folosea pluralul ca și când a citi fără știrea ei era un complot la adresa tuturor din casă. Sau, dacă mă striga Gabriel, ea-i replica: Las-o dragă, citește, nouă nu ne spune! Însă, niciodată nu mă întrebase explicit ce anume citesc, nu, era sub demnitatea ei, trebuia eu din proprie inițiativă să mă explic. Și naturalul se produsese: trăind în afara vieții ei din inerție mă duceam cât mai mult într-a mea. Eram mulțumită, încă nu eram cu organele scoase pe masa de disecție și gata de operat și de extirpat tot ce considera ea că nu îmi e necesar. Nu eram încă în procesul de putrefacție de a-mi răspândi miasma prin toată casa, cât ar fi mâncat din mine acest bacil cu corp alungit și foarte agil care-mi provoca multe dureri de cap și zile negre tot mai rămânea ceva de mine.
Singură, Stela, era doar o vietate în câmp deschis, vulnerabilă, precară, perisabilă, efemeră, iar viața părea un animal la pândă cu care nu se mai poate pune, retrasă, în fapt, părăsită, fără niciun joc, fără nicio manevră care să-i pună sufletul în mișcare, angrenajul urii părea pe ducă. Dar, nu era deloc așa, era cum bine știam, din ea nu se vedea decât capul de crocodil afundat, cu ochii mari la pândă, și cum Gabriel făcea primul pas în apa tulbure îl perpelea de câteva ori prin mâlul ei și abia mai revenea pe uscat. Îi lua câteva luni să-și curețe rănile, după care încerca din nou și din nou îl prindea în dinții ascuțiți și iar revenea pe mal cu hainele doar niște cârpe rupte. O vreme stătea nemișcat, șocat, privind la o mamă care nu voia să iasă la lumină.
Când am un măr pe masă, o sursă de hrană, de bucurie, dar pe care-l mănânc după o vreme, pot spune că simt lipsa, privesc cotorul și îmi e foarte clar că nu mai este, apoi după ce îl arunc la gunoi locul rămas puțin umed se usucă și el până nu mai văd nicio urmă. Dar când locul e gol de la început, când mărul nu a existat niciodată, despre ce absență îmi vorbește Gabriel… Simți absența când a fost o prezență, dar să simți absența vidului devine o problemă complicată.
Am vrut să găsesc un sinonim pentru cuvântul manevră, l-am folosit des, dar nimic nu arată mai bine decât mișcarea de trupe sau de idei pe care Stela o folosea pentru a lovi pe „adversar” mai ales pe la spate. Era specialitatea casei: Stela suna la cumnata ei, cumnata la verișoara, verișoara la o amică a mea, eu urma să nu mă prind de firul care urma să mă atragă în labirintul construit cu mare migală din multe suspine, pioșenii, vaiete, lacrimi, și toată lumea trebuia să lucreze la sistemul de roți dințate în care eu urma să-mi prind capul. De multe ori mi-am prins degetele și am crezut pe cuvânt, abia după luni de zile aflam, cum tot ea, Stela, îmi povestea despre succesul ei.
Acum e singură! Și diavolii sunt singuri! Mai ales singuri. Așa le și place, toți ceilalți, la grămadă, nu contează că e copil, soț, vecin sau pur și simplu un necunoscut, ei nu sunt decât obiecte puse pe pereți la fel ca în camera de lucru a unui zidar. Când voia să construiască ceva apela pe rând la instrumentele de care avea nevoie, era destul de simplu, numai că așa numita construcție era de fapt ruină. Stela plăsmuia doar ruine, nimic nu ieșea din mâinile ei decât arsură. Nu doar cu relațiile interumane era așa și când gătea la fel, carnea o uita în cuptor, tocana pe foc, clătitele ieșeau scrum, cafeaua o dădea în foc, era la ordinea zilei să miroasă a ars în casă. Tot ce era în grija ei era distrus. Niciodată însă nu era vina ei, ba Gelu când reparase aragazul îl setase prea tare, ba eu nu am adus ulei, ba a strigat-o o vecină. În fond ea uita, uita pentru că pica în trapa gândurilor, lucra mereu la diverse manevre, iar trapa pe care ne-o pregătea nouă la un moment dat se întorcea împotriva ei. Odată a uitat mașina de călcat în priză și a stat cu pereții negri și tavanul căzut aproape un an până când Gabriel a venit cu muncitori de la București să repare, pentru că doar lui îi rămânea casa în viitor și nu repara nimic din banii ei din principiu. Casa nu era pe numele lui iar ea îi spunea: Gabriel, mamă, e casa ta, să o repari! Ai grijă de ea că eu sunt bătrână, nu o lăsa mamă în paragină că râde lumea de tine că nu ai grijă de casă și de mama ta. Aceste cuvinte funcționau mereu dar nu pentru că Gabriel nu se săturase să facă reparații ci pentru că-i era silă de-a discuta pe teme care implicau bani, timp, săturase de reparații, dar voia să evite orice discuție care implica bani, timp, grijă, mâncare pentru muncitori. Ea tot acest timp stătea în casă sau pleca în parc, muncitorii parcă nici nu erau la casa ei, nu voia să-i vadă, voia doar pereții să fie albi.
Diavolii trăiesc numai și numai prin oameni! Ajung cu ajutorul lor la cote inimaginabile de putere, dar când sunt singuri hibernează așteptând vremuri mai bune, mai calde, să se facă primăvară.
Nu exagerez când spun că eram casantă, că mă puteam face cioburi imediat în urma celui mai mic impact, că eram rumegușul în urma tăierii sau fumul în urma arderii, asta avea puțină importanță, ideea era că a doua zi trebuia să capăt formă și să mă ridic din pat, să merg în picioare, să articulez, iar asta o făceam mai mult pe foi, aici făceam primii pași, la ora 6 dimineața, apoi mă ridicam încet, încet și în viață.
Și chiar dacă Stela ar muri, diavolul rămâne viu. Aici pe aceste pagini, se răsucește încontinuu, când scriu parcă e pe jar, se naște zi de zi. Amintirea ei nu va dispărea din viața mea niciodată, s-a înfipt ca un țăruș fix în locul coloanei vertebrale, s-a agățat încă de la început de ea și s-a înfruptat cu mare poftă mereu și mai ales cu dorința maximă de-a o deverticaliza. Atât își dorea, să mă vadă jos, cerșind, implorând, târându-mă, nu conta de ce, conta poziția îngenunchiată. Nu conta că o rugam să-i folosesc aragazul sau boilerul sau frigiderul, conta ca ea trebuia să fie anunțată și mai ales să-mi dea sau nu voie. În vremurile bune îmi trântea un scurt: Da, dragă, folosește!, iar în altele tulburi nici nu îndrăzneam, preferam să ies în oraș. De ce, dragă, nu mi-ai cerut voie? – auzeam de câte ori mă întorceam. Dar cel mai des îmi spunea că la ea este poluare zero și cumva trebuia să-i mulțumesc zi de zi, să plătesc într-un fel sau altul marele bine pe care mi-l făcea, da, aș putea spune că am plătit cu vârf și îndesat și aerul pe care-l respiram.
Stela avea mereu un evantai dar asta nu însemna că era tot timpul cald ci mai ales că putea cu puterea minții să deschidă acest mic și cochet obiect pliabil, să-și pună o fortăreață de metal în fața ochilor încât nimeni nu mai vedea nimic. Mai ales la biserică, evantaiul și eșarfa erau două articole indispensabile, eșarfa, subțire și neagră, o purta pe cap nelegată, nici la spate, nici în față, ci lăsată să curgă de ambele părți, astfel că doar puțin din fața i se vedea, părțile laterale deloc. Încă de cum intra în curtea bisericii vocea i se schimba, era mai subțire, evlavioasă, smerită, dar pentru mine era ca și cum înghițise heliu, pentru că era vădit schimonosită, deformată, dar nu doar corpul și-l strâmba ci și fața. Fața căpăta o grimasă sardonică, ceva între cinism și superioritate ca ș cum ar fi consumat celebrele plante toxice din Sardinia și doar ea era cea așteptată Dumnezeu. Mergea numai cu capul în jos și saluta într-o pioșenie exemplară. Când ea intra lumea se dădea de-o parte, ea nu vedea decât înainte, spre altar, din pricina eșarfei care-i cădea în părți precum ochelarii de cal nu băga pe nimeni în seamă, nu ridica privirea. Asculta rugăciunile, se închina în rând cu toată lumea, ba mai mult știa dinaintea tuturor ce va urma, vedem asta din gesturile ei făcute cu întâietate. De fiecare dată mă corecta, chiar și după zece ani, îmi spunea cu același aer superior: Nu așa, nu așa! Atât auzeam lângă mine repetitiv, în șoaptă și totuși autoritar, vocea pițigăiată și ascuțită amestecată cu acel gaz inert, incolor, inodor și insipid care trecea prin plămânii ei de câte ori ajungea în preajma locașelor sfinte. Eram intoxicată de cuvintele ei care înăbușeau slujba, ca și când eu niciodată nu voi fi în stare să învăț măcar o regulă. Mă simțeam prinsă într-o capsulă unde doar vocea ei se auzea și nimic altceva și atunci dintr-o dată m-am mutat de lângă ea. Apoi au urmat reproșurile însoțite de amenințări: Dragă, data viitoare nu te mai iau! Mă faci de râs! Numai că nu ea mă luase, auzise că aș vrea să merg și cum era să mă lase singură, nesupravegheată într-un loc public, aglomerat, unde mă puteam întâlni cu oameni cunoscuți, trebuia să fiu monitorizată să nu scap jos vreo poveste fragilă despre cu ea din al cărei clinchet să fie știrbită imaginea ei.