Sfinxul (II)

A doua zi a venit în cămin să mă caute, dar nu m-a găsit, mi-au zis colegele de cameră, el nu venise la școală în ziua aia, dar nici a doua zi. Abia după câteva zile când mă întorceam de la cursuri l-am văzut rezemat de gard cu un trandafir în mână:

-Iartă-mă.

-Te iert, dar am pe cineva.

Ceva mai penibil nu văzusem în viața mea, trandafirul acela roșu-grena, puțin ofilit urma să rezolve trei ani pierduți..

-Ți-am că ești infantil și că suferi de sindromul lui Oedip… bine că s-a întâmplat așa… eu cel puțin am să-ți spun în față: Am pe cineva, nu te las în agonie, așa cum m-ai lăsat tu, ce-o fi cu el, ce n-o fi… așa că mulțumește-mi.

-Bine…

Fața lui dintr-o dată căpătase altă piele, ca o oglindă retrovizoare, puteam vedea în trecut toate părerile de rău, dar într-un final deslușise ceva, avea un răspuns clar și asta îl făcea să poate merge mai departe. Chiar asta și dorisem, nu voiam să-l las încâlcit în tot felul de fire și supoziții, voiam să-i arăt drumul, de altfel singurul drum posibil.

Sfinxul a întrebat: „Ce merge pe patru picioare dimineața, două după-amiaza și trei noaptea?” Oedip a răspuns: „Omul: ca un copil, el se târăște pe toate patru, ca un adult, el merge pe două picioare și, la bătrânețe, el folosește un baston de mers pe jos.”

Și Cristian a plecat, liber, o libertate pe care cumva el și-o dăduse, m-am uitat după el, avea aceeași ținută ca a lui taică-său în ziua aia când vorbea de mama, trandafirul i-a scăpat din mână, s-a aplecat și l-a luat de pe trotuar și la înfipt în pământ pe marginea aleii. A doua zi am trecut pe acolo și trandafirul nu mai era, posibil să-l fi luat cineva, așa puțin ofilit, era totuși frumos…

Eram îndrăgostită până peste cap de Andrei, care era cea mai ciudată ființă pe care o întâlnisem, o combinație de bibliotecă și carne de om, un dicționar ambulant în corp de bărbat, nu exista să-l întreb ceva și să nu știe, de fapt asta mă nenorocise mai mult, că era foarte citit și că avea răspunsuri la orice, nu de multe ori îl verificasem ducându-mă prin librării. Și lui Cristian când i-am spus că e la filologie, arabă-persană, omisesem să-i spun că nu student ci profesor, și ce mă bucura era faptul că fostul dar și actualul Cristian nu avea niciun argument, pur și simplu dispăruse de pe hartă ca un lac în urma unei mari secete.

***

Era 6 ianuarie, începusem al doilea an universitar, aveam 19 ani, eram cu o prietenă căutam ceva de mâncare prin zona Universității, începuse ploaia și trebuia să ne grăbim să găsim ceva un loc unde să intrăm cât de repede. Am găsit pe lângă Arhitectură, scria pizz-bar, ne-am închis umbrelele în locul strâmt de la intrare și ne uitam după locuri libere. Era un băiat la o masă, singur, cu două scaune goale, așa că ne-am cerut voie să ne așezăm. Timp de două ore am vorbit cu prietena mea până a stat ploaia și la un moment dat aveam caietul de limba latină pe masă, învățam cazul Ablativ și atunci tipul de la masa noastră se baga singur în vorbă cu noi și ne explică mai ceva ca la școală. După câteva minute, încă stupefiată, i-am mulțumit și am plecat.

-În locul ăsta famat să dai de unul care a auzit de Ablativ?

Vorbeam eu adresându-mă amicei mele printre puținele picături de ploaie care încă mai cădeau.

După o săptămână sau poate două am cumpăr dintr-o librărie Istoria Egiptului, erau și câteva paragrafe în arabă printre multele hieroglife, din clipa aceea am vrut să știu cât mai multe despre scriere în primul rând, apoi despre cultura lor. Cum eram foarte ocupate cu învățatul, cu memorarea codurilor legislative nu aveam timp de așa răsfăț, dar i-am spus amicei mele:

-Eu aș vrea să merg pe la Filologie să văd ce cursuri au, ce predau ăia pe acolo…

-Aaaa, nici vorbă, ăia sunt cu Ion Creangă, Slavici, treci la chestii serioase, de tine va depinde viața unui om, ce ai??!! Râdea ea…

-Nu, tocmai, mergem la arabă. Nu știu de ce, îmi place scrierea foarte mult, poate auzim ceva interesant.

Zis și făcut, amica mea părea convinsă și la fel de curioasă.

La arabă erau foarte puțin studenți, cred că 7, 8, așa că noi ne-am remarcat imediat ca fiind din altă parte.

Când s-a deschis ușa și a intrat profesorul, stupoare, era băiatul cu Ablativul din pizza-bar.

Noi muream de râs în ultimul râd și eu ca întotdeauna când nu fac față mirării o invoc pe mama în ajutor:

-Mamă… e tipul cu Ablativul! Mamă, predă aici, de aia ne-a explicat el așa bine.

El ne-a remarcat imediat.

-Avem oaspeți… de unde sunteți?

Ne recunoscuse, dar nu știa de unde suntem.

-De la drept, răspunde amica mea.

-Și de ce ați venit la arabă?

-Ea a venit cu ideea, ea e atrasă, arăta cu capul întors spre mine.

Am stat ca hipnotizată, nici azi nu știu dacă de profesor sau de scrierea arabă, erau într-un sincretism perfect. De atunci mi-am cumpărat cărți de gramatică, dicționare și tot ce găseam.

După o lună, aveam cu mine prima carte, Istoria Egiptului, o purtam mereu în geantă, așa cum port mereu cărți de care nu mă pot despărți, sunt unele precum copiii, care chiar dacă nu le-am scris, când le descopăr e ca și cum le-am născut. Apoi intrăm să ne amuzăm, eu cu amica mea, în pizza-bar. Și era din nou profesorul, acum știam cine e, și chiar nu-l puteam evita, ne-am dus direct la masa lui, era din nou singur cu două scaune goale. Când ne-a văzut a părut foarte fericit, știu că a venit ospătarul să ne întrebe ce dorim și a zis să comandăm orice că plătește domnul și făcea semne spre Andrei. Noi râdeam. În seara aia, el mi-a scris un poem în limba arabă la sfârșitul cărții, unde constatase destul de consternat că eu notasem câteva versuri care-mi aparțineau.

-Cine le-a scris?

-Eu!

-Foarte frumos.

-Uite scriu și eu aici lângă poemul tău, unul la fel de mic, în arabă, să încapă amândouă.

Mă uitam perplex cu ce ușurință scria în limba arabă și am rămas mută, mută mult timp. De-a doua zi m-am apucat să învăț limba arabă, lăsasem dreptul să mai aștepte. Eram împreună cu Andrei într-un fel tacit, încă nu stabilisem când să ne mai vedem, dar în mintea mea eram cu el.

Ospătarul avea să-mi spună, după o vreme, că fusese plătit de Andrei atunci când o vede pe tătăroaică să-l sune urgent, așa s-a făcut că Andrei a apărut într-o zi pe la 1 p.m. direct la masa noastră, cu două înghețate la pahar.

(sursa foto: https://mythologica.ro/mitul-lui-oedip-si-complexul-lui-oedip-in-mitologie)