Sfârșitul îl fac cunoscut încă de la început

„Fiecare dintre noi la facere este strâns în pântecul mamei, mai întâi o picătură de apă, apoi un cheag de sânge, un bulgăre de carne”, spune profetul în Hadis¹. Fiecare etapă câte 40 de zile iar după 120 de zile este trimis un înger care să insufle spiritul și să-i poruncească cele patru cuvinte: rizq²-ul, sorocul (data morții), fapta³ și dacă va fi fericit sau nefericit. Aș putea să fac o glumă și aș spune că ar fi minunat să vedem ștanțat, desigur, încă de la naștere, pe spatele fiecărui om unul din aceste cuvinte: fericit/nefericit, fiecare ar ști măcar de la început dacă mai muncește sau nu, dacă mai face copii, dacă mai cumpără case, pentru că oricum nu ar ajuta cu nimic, sau dimpotrivă. Era și mai minunat dacă se știa prin ce anume fiecare om ar fi fericit sau nu, de exemplu, unul să fie fericit prin copil, prin bani, prin citit, scris, pein stat degeaba etc 😊 Mai se relatează că: Omul care merită Paradisul se comportă bine până ajunge la un braț distanță de Dumnezeu dar apoi începe să-și facă de cap destinul și se comportă demn numai de iad, ajunge în iad și încep din nou să se comporte precum cei care intră în Paradis pentru că așa i-a fost scris. Mai pe scurt, din perspectiva coranică, încă din embrion ne sunt trasate viețile. Dar și în cultura noastră: De ce îți e scris pe frunte nu scapi, se alătură cu aceeași perfecțiune celor spuse mai sus, de altfel și în Biblie întâlnim aceeași idee. Aleg la întâmplare câteva pasaje din Biblie despre destin, cum ar fi: Înainte de a te forma în pântece te-am cunoscut înainte de a te naște, te-am pus deoparte; te-am rânduit ca proroc al neamurilor (Ieremia 1:5). Eu, Domnul cercetez inima și cercetez mintea ca să răsplătesc fiecăruia după puterea lui, după ceea ce merită faptele lui (Ieremia 17:10). Orice există a fost deja numit și ceea ce este umanitatea a fost cunoscut; nimeni nu se poate lupta cu cineva care este mai puternic (Ecleziastul 6:10). Sfârșitul îl fac cunoscut încă de la început (Isaia 46:10). Cabaliștii sfătuiesc să nu se schimbe nicio literă din numele primit la naștere pentru că influențează destinul, ei bine, mie mi se spune pe numele întreg Carmen, nu am diminutive, porecle sau mai rău, să mi se spună cu totul altfel. Cunosc mulți oameni care sunt botezați într-un anume fel și li se spune total diferit, unul Ștefan și i se spune Florin, altul Adrian și i se spune Alin, una născută Elena și i se se spune Mădălina. Cât din fărâmițarea și schimbarea numelui duce la fărâmițarea și schimbarea destinului nu știu, dar cred că amprenta numelui ține de evoluția lui, iar evoluția nu înseamnă să ajungi să ai cât mai mulți bani, bunuri, avuții ci să nu mai ai nevoie, să fii cât mai aproape de Dumnezeu. Cât mai aproape de Dumnezeu, eu una, nu mă simt la biserică sau în cimitire sau în alte locuri apropiate lumii de apoi, ci culmea, m-am simțit în spital, habar nu am de ce, din pricina albului, a vindecărilor, a redării vieții. Așa îl vizualizez pe Isus, ca mulți alți oameni de altfel, îmbrăcat în alb și cu câteva pete de sânge, din simplu motiv că așa ni s-a prezentat în cele mai multe picturi și povești. Albul este al divinității, al îngerilor, al purității, capul mireselor este acoperit cu un voal alb dar și trupurile decedaților cu o pânză albă, giulgiu sau lințoliu, în multe culturi doliul poate fi și alb. Aceste veșminte de podoabă par că se confundă în cuvântul savon⁴, care poate fi și voalul miresei și giulgiu, personal, întotdeauna mi-a plăcut această prietenie când viața și moartea își dau mâna.

Legat de insuflarea de care am spus mai sus, care are loc cam în luna a treia de sarcină, acum câteva zile am avut un vis, și ca orice vis trebuie tratat ca atare, dar deloc cu neglijență: Eram într-o casă veche, asemănătoarea cu cea în care locuiesc care are mai bine de un secol, două etaje, camere somptuoase, lemn peste tot, pereții îmbrăcați în lambriuri, tavanul încrustat în pirogravuri, în vis totul strălucea, mai ales lemnul lăcuit, oglinzile, lustrele, și la un moment dat am auzit un sunet bizar, în realitate nu l-am auzit niciodată, absolut niciodată, o combinație între o muzică gravă în surdină și plâns, mai mult jale, dar nu de durere ci mai degrabă de rătăcire, ca atunci când un pui de pisică își caută mama, are un scheunat specific pentru căutarea mamei, dar și mamele care au un strigăt de ajutor când își pierd puii. Dar, nu numai atât, acest sunet era nefiresc, ceva nepământeam, nenatural aș spune ferm supranatural, care nu se incorpora în nimic, ideal. Aș fi zis că parcă l-am auzit într-un film SF sau nu, îmi era într-un fel cunoscut și nu, și mintea mea în vis căuta asemănări, și cu cât se apropia de mine mi se făcea frică ca de orice lucru necunoscut. Apoi am văzut un ghem de lumină care se deplasa cu o viteză neobișnuită și căuta locuri prin care să intre, când l-am văzut am fugit și am închis în urma mea ușa metalică și imensă de la intrarea în clădire dar care nu se închidea ermetic fiind foarte veche, apoi mi-am dat seama că era la ușă și căuta bezmetic în sus și-n jos acea nișă. La parter pe o canapea era o fată care dormea, Narcisa, Teodora, Marina ar putea avea aceste nume, poate Gabriela, dar nu sunt sigură că așa i-am zis, și când bolul de lumină a intrat am trezit-o pe fată și am luat-o cu mine pe scări să mergem mai sus, mai în siguranță aș fi crezut. Îmi amintesc că pe fată o târam după mine destul de ușor era încă adormită, bineînțeles că nu i-am văzut fața, acum mă gândesc că puteam fi eu din altă viață rămasă și prinsă în cine știe ce timp sau poate nu. Pe măsură ce urcam scările parterul se degrada, pereții se crăpau puțin câte puțin, zugrăveala cădea, praful se așeza ca din senin, pânze de păianjeni apăreau subit, ca și când fiecare pas era un secol, și când am aruncat o ultimă privire apăruseră cearceafuri peste mese și scaune ca și când nimeni nu mai locuia de ani buni.

Ajunse la etaj fata s-a topit în mulțime, aici erau mulți, foarte mulți oameni, toți îmbrăcați în negru și foarte eleganți cu pahare de șampanie în mâni, bărbați în fracuri, papioane, pălării înalte, femei la fel, cu pălării cu boruri largi și mănuși din dantelă, semăna cu o înmormântare dar nu prea, era vacarm și iz de mare sărbătoare. Am remarcat din nou strălucirea lucrurilor, curățenia, paharele impecabile, lumina care reflecta mobila și parchetul. Nu știam ce este și cine erau acei oameni, dar când m-au văzut nu au părut tulburați de prezența mea, ba chiar unul s-a întors cu fața, mi-a zâmbit și mi-a întins un pahar de șampanie, cu privirea căutam pe cineva cunoscut dar nu am găsit. În dreapta mea, într-un pat imens, dar ciudat, ca un țarc, așa cum au pătuțurile de copii, era o femeie, nici vie, nici moartă. Era bătrână, lividă, pleoapele mișcau și avea ochii deschiși, foarte vii, când m-am apropiat am văzut în ei două luminițe exact ca bolul de lumină pe care-l văzusem și de care fugisem. Brusc mi-am dat seama că pe această femeie o căuta, dar nu mi-am dat seama dacă urma să moară sau să învie. Judecând după vârstă și starea inertă în care se afla, aș spune că femeia era cu un pas în groapă, sufletul deja ieșise și ceva se întâmplase și se întorcea, ochii ei încă vii asta aștepta.

Acum când scriu îmi amintesc cu greu sunetul sufletului, mai ales că nu am cu ce să-l asemăn, totuși dacă închid ochii îl aud undeva departe, departe departe, ascuns ca un copil fugit de acasă de frica bătăilor părinților, chiar așa îl simt, ascuns de frică, să nu fie dat afară, să nu iasă, să nu fie aruncat de corp, poate îl aud chiar în mine. Și, mă tem că toți acei oameni pe care i-am văzut la etaj, îmbrăcați de sărbătoare, albi la fețe, ușor fardați, prea perfecți pentru a fi vii, erau de fapt decedați, și mă aflasem în mijlocul unei petreceri de bine ai venit, iar ochii femeii din pat poate nu erau decât niște ultime scântei, de vreme ce era într-un păt îngrădit ca de nou-născut, se năștea în moarte. Astfel că, fiecare dintre noi la „facere” este prins în pântecul morții, mai întâi un corp, un bulgăre de carne, de oase, un cheag de sânge, o picătură de apă, o scânteie, un sunet…

(sursa foto: https://www.freepik.com/)