Carmen Sorescu 
Scrisul, jocul, vindecarea
I
Motto: „Când visează omul e un zeu, când gândeşte, un cerşetor.”
Frederich Hölderlin.
Frederich Hölderlin vorbește într-un poem despre „cântecul destinului”, expresie care mi-a plăcut și mă gândesc că poate fiecare dintre noi la un moment dat a auzit acest cântec și s-a lăsat dus, așa cum se lasă marinarii îmbătați de cântecele sirenelor și se duc tot mai în larg, tot mai în larg. Poate este perimat, greu, desuet, să mai vorbesc despre destin, pentru că a vorbi despre supranaturalul care hotărăște fatal și irevocabil, a fost și este subiectul multor scriitori, tot ce am vrut a fost să ajung la scris. Prin scris reașez, reanalizez, dau forme noi realității sau imaginației, exfoliez straturi din viața mea pe hârtie; cu alte cuvinte fac curat la fel ca într-o casă cu prilejul primăverii, femeia de serviciu din mine trebuie să își arate abilitățile și aici. În ambele situații, distrug granița dintre curat și mizerie, doar că dereticarea este un fenomen continuu, un fir de praf nesemnificativ sau un cuvânt urât spus la întâmplare poate eroda încât nu vă puteți imagina. Eu una, port și acum cu mine, adunate an de an și fără să vreau, cuvinte hidoase, ele stau prinse așa cum stau unele specii de scoici pe balenele albastre într-un aranjament comensual. Car cu mine aceste cuvinte oriunde, ies când au chef din carapace și fac ravagii în mintea mea, indiferent unde aș fi, până într-o zi când mă sufocă. Dar și biologia se poate schimba 😊, denumite de unii autostopiste, ciripidelor le plac mediile erozive și călătoresc alături de gazdă în căutarea hranei.
Cu scrisul am acest tip de relație aproape obligatorie, ca mersul la rude, de unele sărbători trebuie să mă duc chiar dacă fac un efort. Eliberez, descătușez, curăț aceste cuvinte dezgustătoare, ies din circuit, fac alt circuit. Scrisul este ieșirea din repaus, iar pentru a găsi această ușă e nevoie de foi. Rețeta e simplă. Ce, cine ne împinge pe ușa asta rămâne o întrebare deschisă. Toate drumurile de aici duc la liniște, liniștire, un fel de auto-hipnotizare cu efect benefic. Vacarmul, zgomotul, intensitatea realității sunt îmblânzite. Încetează un lucru și începe altul. Toate trecând prin gânduri până la degete. Moleculele sunt în mișcare continuă și fiecare dintre noi pare să aibă propria geometrie. Pierduți în noi înșine. Fermecătoarele năluciri.
La rece, sunt oameni care își taie realitate prin diverse moduri: cu somnifere, droguri, petreceri, rugăciuni, sport, citit, scrisul este la fel. Taie. Separă bucăți ale aceluiași om. Fragmentarea minții, un altfel de a fi, cu un picior în groapă cu altul afară. Unde e groapa, unde e afară? Deodată afară devine înăuntru. Paradoxal, înăuntru devine echivalentul unui spațiu nelimitat. Scrisul mută centrul de gravitație. Ceea ce nicio fizică nu poate face, scrisul reușește. Cred că ne place să ne jucăm. Niște oameni mari cărora le place să se joace de-a imponderabilitatea, forța de atracție terestră este anulată de scris. Să ne jucăm, așadar!
Scrisul, literatura în general, nu poate fi o probă convingătoare, literatura nu mărturisește nimic, nu dă niciun verdict, ea nu dă răspunsuri, este întrebarea însăși. Un drum pe care dacă l-ai început trebuie să fii inepuizabil, la fel ca el, de altfel.
Am deschis un document Word nou, pagina să fie imaculată, niciun alt gând să nu mă deranjeze, așa poate începe o scrisoare de dragoste în secolul nostru: Știu că dormi undeva departe, într-o cameră rece, într-o viață la fel de rece și eu încerc să mă strecor ca o dâră de fum caldă spre tine, să te acopăr cu albul acestei foi sau cu spuma pe care orice mare o sparge când își găsește țărmul. Știu că dormi undeva departe, însă tocmai depărtarea ne-a adus așa aproape. În curând te vei trezi și vei găsi pe pernă telefonul care conține o scrisoare de dragoste, poate ar fi trebuit să înceapă: Dragă iubitule…, dar nu te simt ca pe un iubit, te simt ca pe mine, duplicat, undeva departe, într-o cameră rece încercând să revin la realitatea viselor cu ochii deschiși, da, ele construiesc o realitate care nu se vede cu ochiul liber, asta nu înseamnă că nu există. Dimpotrivă există mai mult decât acea cameră rece care brusc va deveni caldă când vei deschide telefonul și vei citi o scrisoare care se sparge în scântei ca niște lemne pe foc.
Scrisul preia durerea și o preschimbă într-o substanță naturală care vindecă. Literele mici, multe, negre, nu sunt altceva decât o țesătura care prinsă de un cadru interior al minții separă și în același timp lasă să treacă emoțiile granuloase sau pulverulente. Da, la unii poate ploua ca prin sită, scrierea să fie seacă, fără conținut, dar cum se percepe din afară este altă poveste, acum vorbim despre scris, așa cum este. Scrisul presupune o amânare, un refugiu voit făcut în propria ființă, de aceea e bine de încercat pentru că această temniță poate fi luată oriunde. În acest beci al minții ne autodenunțăm într-un fel și acceptăm orice concesii, orice pedepse. Desigur este vorba despre o celulă cu pereți albi în care intrăm de bunăvoie să mânjim pereții cu resturi de peste zi. Locuim pentru o vreme într-un penitenciar terapeutic cu pajiști și poiene, cu iubiți și iubite, fugind astfel de somarea unui cotidian previzibil. Ni se pare viața prea lungă? Mie una nu, îmi pare că nu-mi ajunge și totuși scriu cu vehemență. Cer necontenit apă dintr-un izvor căruia nu-i cunosc sursa, poate dacă aș ști, nu aș mai săpa zilnic după minutele, orele de întinerire; pentru că, până la urmă asta și fac, amânarea este ca o cremă antirid, timpul petrecut scriind nu mai este timp, este altceva, se măsoară altfel. Mi s-a întâmplat să cred că am scris 30 de minute dar când m-am uitat la ceas trecuseră 3 ore. Atunci mi-am dat seama de gaura de vierme pe care o deschide scrisul spre alte lumi.
Milioane de oamenii scriu sau citesc, milioane de oameni stau la televizor, alții prin parc, alții cu cine știe ce alte activități se îndeletnicesc, însă cei care scriu sau citesc sunt singuri. Scrisul este un travaliu personal, nimeni nu te poate ajuta. O fractură se vindecă numai din interior, este fixată în gips și atât, tot procesul e intrinsec, nici mama, nici iubitul/-a nu pot face asta în locul persoanei în cauza. Nimeni nu pune mâna pe creion din fericire, scrisul e un plânset. Un plânset ascuns, lacrimile sunt cuvinte neauzite de alții, puse pe hârtie. Și cu toate astea, eliberarea prin scris este rentabilă. Scrisul este o proprie tragere la răspundere. Toate gândurile, preocupările normale, frumoase, meschine, triviale se pot exacerba prin scris. Scrisul este chin. Chiar dacă se scriu comedii, glume, satire, SF-uri scriitorul dorește să stea singur. Scrisul este o formă de singurătate asumată, până devine plăcere. Plăcerea de a scrie.
Zi de zi colectez materii prime, până ajung inevitabil la acest punct de descărcare, descărnare. Scrisul este o eroziune adâncă ca urmare a acestor șuvoaie care trec peste noi. Corpul în semn de autoconservare trece la scris, când stăvilarele au fost rupte, când alte rețete nu mai am, când sunt inundată, înecată și fără aer, scrisul este colacul de salvare.
Practic, înfrunt scrisul cu adevărurile sau minciunile din mine. La fel ca pe o targă, sunt dusă undeva unde nu știu, nu am mai fost, dar știu că va fi bine, și mă las târâtă de brațe care nu-mi aparțin.
