Sensul giratoriu

Se aude vocea muezinului aproape divină, spun aproape pentru că așa îmi închipui că ar cânta și Dumnezeu, pe o voce înaltă, subțire, în șoaptă. Deși cheamă la rugăciunea de la prima oră, care se vrea obligatorie, cântecul abia audibil parcă nu vrea să trezească de tot, vrea să aducă la viață doar acea parte din om care dorește să se roage. Cred că așa se întâmplă și când iubești cu adevărat, vrei să dezmeticești în celălalt doar partea care îți aparține. Vocea în surdină mai mult freamătă, mai mult suflă, trece pe străzi, prin copaci, peste iarbă, este o boare de cuvinte care vine să trezească, oamenii o primesc și o duc înapoi în lăcașul sfânt. Muzica ricoșează în piepturi un îndemn, o misiune, o invocare. În acest sens rotilant parcă nu se cade să intervii în niciun fel, nici cu o privire, nici cu un zâmbet, oamenii se salută între ei cu capetele plecate. Rugăciunea nu face decât să ruleze la ore stabilite o pânză albă pe care o netezește zi de zi, tot mai bine, tot mai frumos și oamenii se învelesc cu ea ca într-un adăpost comun din fire de mătase care nu face altceva decât, prin metamorfozarea ei, să purifice.

Nu văd încă pe fereastră, draperiile sunt trase, însă presupun acel întuneric tranzitoriu pregătit mereu pentru rugăciunea matinală, de cele mai multe ori vine ca un bumerang, și el tot ca o chemare. La ora aceasta, când întunericul e mult mai perisabil, mi se pare că este o ființă care vine și mă estompează în carnea lui provizorie, chiar mă distrează uneori, îmi pare că are atâta nevoie de mine să se hrănească…

Acasă, chemările de toacă anunță, la fel, începutul slujbei, pentru că, nu?, orice chemare are un sunet al ei. Și natura are partea ei de vină, ciripitul din zori poate fi considerat tot un fel de apel, strigătele vernale, larmele cheamă la viață, și sunetul strident al salvării, chiar asta spune: Viața! Viața e în pericol!

De mulți ani mă trezesc din acest reflex, al rugăciunii. Închid singurul bec lăsat special aprins pe timpul nopții de pe holul care uneşte camerele. Vecinii fac același lucru, și ei închid becurile de veghe, urmează să se lumineze, dar odată cu stingerea, rând pe rând, se lasă din nou întunericul în cartier. Apoi oamenii trec pe stradă spre moschee, eu doar cobor în sufrageria unde am o masă la care obișnuiesc să citesc și să scriu, un loc pe care fiecare om îl are în casă, numai al lui. Și nu știu de ce, această nișă spre ființa mea o asemăn cu mihrab-ul și nu pentru că nișa de rugăciune arată direcția către Mecca, ci pentru că arată și direcția spre „Paradis, unde curg numai râuri de lapte și râuri de miere”. Părăsesc culcușul patului și mă bag în acest alt culcuș, la fel de confortabil, aici mă pot hrăni din delicioasele foi albe, precum râurile de lapte. Îmi fac un ness, fără zahăr, apoi citesc și reformulez rânduri scrise cu o zi înainte. Cât aș încerca, Paradisul meu e tot amar. Fiecare cu ritualul și confesiunea lui, numai că eu nu spun rugăciunea dintr-o dată, o las peste noapte la fermentat și a doua zi o reiau, aceeași descărcare zi de zi, trebuie să mă curăț și eu într-un fel în râurile de cuvinte.

În deșert, bolborosirea apei are o acustică aparte și vibrațiile compun o muzică pe care beduinii o găsesc dintr-un instinct personal, la fel și foaia albă, tot un deșert, numai cei care trec prin ea aud cum picură o limbă străină, un îngăimat aproape articulat, o bălăceală, de care eu, una, mă atașez și revin să beau zi de zi.

Cred că sunt făcută să scriu o singură carte, așa cum sunt făcută să am un singur bărbat. Zi de zi revin la aceeași oră, la aceeași carte începută de mai bine de 10 ani, ca și cum aș vizita pe cineva pe ascuns, îi duc mâncare prin gard și nu doar atât, ne împreunăm mâinile, vorbim, ne îmbrățișăm și după un timp totul devine foarte intim încât nu pot face asta în public, nici să citesc, nici să scriu.

Trăiesc într-un loc minunat unde clima nu se schimbă, anotimpurile nu există, este mereu cald sau foarte cald, copacii rămân mereu verzi, oamenii poartă mereu aceleași haine, nimic nu se schimbă, cred că nici eu, și toate astea îmi dau impresia că timpul stă pe loc. Totul e amorțit la timpul prezent, trecutul și viitorul există împreunat în această ingerință care se observă numai când ridic mâna prin aerul foarte gros și alunecos care poate fi prins în palmă. Nimic nu adie, nimic nu se mișcă. Oamenii se ascund sub haine identice, nu se deosebește decât genul, alb de negru, negru de alb, străzile sunt pline de acest joc bicolor în care sunt băgată fără să vreau, din cauza unor reguli cărora nu e bine să mă opun. Florile sunt albe, fie ale copacilor, fie ale altor specii, fără greșeală, toate florile sunt albe și miros nemaipomenit, cuvintele nu pot descrie miresmele care se împrăștie. Oamenii nu au nevoie de nimic, banii cad din cer sub forma unor vise împlinite, banii în sine nici nu există, deși parcă se auzea cândva că există undeva un loc, dar nimeni nu s-a dus să ceară, de vreme ce totul e pe tavă sub jurământul bogăției. Nu descriu o utopie, un tărâm de basm unde viața pare veșnică, nu, trăiesc în mine ca-ntr-o capsulă caldă. Mă învârt, mă învârt într-un rotocol din care nu se pot ieși. Ar fi câteva ieșiri, dar nu folosesc la nimic, toate se înfundă, le-am încercat, odată cu mine și lumea se învârte într-o amețeală care te face să nu mai judeci. Aici te poți înfrăți cu oricine și cu orice, din inerția acestui mers îmbătător și din pricina acestor mișcări circulare totul în jur e răsucit și spiralat în inima acestei captivități. Și cu această mișcare permanentă și giratorie timpul stă și odată cu el centrul ființei. Aflându-mă permanent în această rotire, fie cu viteză mică, fie mai mare, ieșirile, intrările care nu duc nicăieri, nu am făcut decât să mă extind în voie până când am devenit propriul meu sens giratoriu.

De la galaxii la atomi, totul se rotește, lumi în alte lumi, planetele în jurul Soarelui, copilul în burta mamei, limbile ceasului, florile după lumină, oamenii după iubire, tot timpul ceva atrage în cerc. Și eu mă întorc mereu la animalul din cușcă, ba să-l hrănesc, ba să-l privesc, dar cu teama că va băga ghearele prin gardul care-l protejează. Gardul e parte din mine, e pielea mea, și mai ales ce nu se poate închipui se întâmplă chiar aici, că într-o secundă gardul poate devora.

Când era mică, am mers la Circul de Stat, nu știu de ce, tata voia să ne înfigă în București de la vârste tot mai fragede, așa că-mi erau cunoscute multe locuri, teatre, grădini, cinematografe. Numărul cu animale chinuite m-a lăsat cu gura căscată, tata își dorise neapărat să văd tigri în carne și oase, pentru că atunci când mă întrebase ce animal preferat am din Atlasul Zoologic, album pe care mi-l cumpărase de ziua mea, am spus: Tigrul. Și tigru am văzut. Dar ce-mi amintesc foarte bine: Clovnul! Toată lumea râdea și nu înțelegeam de ce, rotea niște mingi, se rostogolea și el, nu știu de ce trebuia să râd. Tata mă întreba dacă-mi place, am spus da, dar nimic nu mi se părea mai anost decât acel clovn care se tăvălea pe jos, în speranța că va obține cât mai multe aplauze la niște glume stupide pe care prietenii mei de școală le făceau mult mai bine. Mi-am zis atunci: Ce semăn cu tigrul! E nevoie de gard pentru mine. Și ce-mi plăcea la tata era că, pe măsură ce creșteam, îmi lua ba Atlasul Geografic, ba Atlasul Istoriei României, tot felul de albume pe măsura vârstei, cu Praga sau Nadia Comăneci, frumos mirositoare și foarte colorate, dar primul a fost Atlasul Zoologic, pentru că, nu?, aveam vreo 5 ani și trebuia să recunosc animalele chiar dacă le mai știam oarecum din niște cărți de joc. Pe de-o parte, da, cred că de mică am avut propria cușcă, un fel de grilaj imaginar. Acum, mare, am la apartament o ușă super securizată, nu știu de cine și de ce, dar am o ușă metalică, aparent de lemn, cu o încuietoare pe câteva niveluri, cu cheie unicat, plus alarmă conectată la trupe speciale de intervenție, așa că dacă simt ceva doar apăs un buton. Am un amic care, deși are apartamentul ușor mobilat, fără lucruri de valoare, are o ușă cu gaz paralizant, caz în care cineva încearcă să taie din ea gazul răspândit pune infractorul jos. Totuși, nu am optat pentru acest model de ușă, deși dacă stau bine să mă gândesc poate am făcut o greșeală. Amicul mi-a spus că: „Nu ai nevoie de astfel de ușă pentru că pielea ta miroase a parfum, așa că oricine ar încerca să se apropie paralizează”. Eu am zis: „țin la distanță”. El a completat: „Mirosul aurifer, cine se întâlnește cu tine nu se mai întoarce om. Începe goana după aur, până ajunge în cușcă”. Râdeam amândoi în timp ce eu tot repetam: „Glasul sângelui, glasul sângelui”, adică acea predispoziție naturală spre dragoste. Acest glas al sângelui, perceptibil fără auz, care are ceva ancestral și indescriptibil, o voce care cheamă spre ceva apropiat, de parcă eu aș fi fost membru al familiei sau poate că fusesem cândva. Și ajung iar la Biblie (Geneza 4:10): Glasul sângelui fratelui tău strigă către Mine din pământ.

Orice chemare vine dintr-o lipsă, orice chemare vrea să fie umplută, uneori e ca un vas spart care cere și cere.

Am fost plecată din țară douăzeci și cinci de ani, contrar voinței mele, și asta m-a făcut mai animal ca orice. Spun asta cu ură, o ură a mea pentru mine, care se întoarce mereu și mereu. Sunt propria mea materie primă, un fel Uroborus, acel șarpe care se mănâncă pe sine formând cercul inevitabilei vieți, inevitabilei nemuriri. Această ființă nu aude, nu vede, pentru că nu are ochi și nici urechi, nimic nu intră și nimic nu iese din corpul ei. Asta am devenit între timp – metafora propriei faceri și refaceri, mă hrănesc din mine într-un cerc vicios al durerii și al foamei deopotrivă. Ce vomit pe foaie inhalez a doua zi, distrug și refac, oameni, amintiri, bucăți din mine într-o autopoieză de care habar nu aveam. Așa cum „mugurii înverzesc din tulpină, zăpada se topește în apă, omida iese fluture”, cuvintele în poezie… și eu din mine, cu totul altcineva!

Tot timpul am vrut să mă întorc, să mă întorc, dar devenisem altcineva și, așa cum fluturele nu se mai poate face omidă, nici eu nu mai puteam fi ce am fost. Reveneam două luni pe an și intram în altă cușcă, una mai mică, plecam iar la locul meu, îndepărtat, poate fugeam de mine, poate nu, în altă cușcă și mai mare care înghițea tot. Unde mergeam eram din cușcă în cușcă, mă învârteam din greșeală în greșeală, până m-am făcut tot una cu cușca, cușca de-acum eram eu, pe mine mă căram în diverse locuri, ba cu botniță, ba sedată. Eu eram cea care mă închideam și nu-mi dădeam voie să ies, până într-o zi cu soare când am decis: sparg încuietoarea.

Când am spart nu vedeam nimic, era trecut de miezul nopții, am decis totuși să rămân în bezna cuceritoare din fața ferestrei, care mă asimila încet, încet ca o mamă care-și extrage ușor copilul de pe străzi spre casă cu diverse tertipuri. Se auzea vocea dunelor cântătoare, discretă și blândă, această mlădiere nu împrăștie cuvinte, ci doar particule de nisip, e aproape divină, spun aproape, pentru că așa îmi închipui că ar cânta și Dumnezeu, pe o voce înaltă, subțire, în șoaptă.