Carmen Sorescu 
Așa îmi spunea o prietenă cu mulți ani în urmă când încerca să mă convingă să trec de la mirifica poezie la magnifica proză: Scrie ce vezi! – iar eu nu vedeam nimic. De câte ori auzeam îndemnul ei, îmi apărea subit în fața ochilor un munte imens, pietros, fără păduri, golaș, pe care mă obliga să urc, să urc, dacă se putea până în vârf. Iar mie, cum nu-mi plăcuse niciodată muntele (nu-mi place nici azi), ar fi trebuit să scriu în timp ce urc și mai ales când ajung pe culme, să respir ușurată pentru succesul meu și să contabilizez toată panorama. Deși, nu aveam rău de niciun fel de înălțime, presupuneam că nu m-aș fi descurcat, chiar dacă mediul înconjurător era lizibil și defrișat încă de la început, ca-n palmă, servit pe tavă, câmpul deschis mă înspăimântase mai mult decât copacii pentru că probabilitatea de-a fi lovit de un trăsnet este mai mare, la fel când scrii, soluțiile vin doar dacă zaci pe foi. Mă gândeam la amețeală și la faptul că nu am unde să mă ascund, cum să scriu fără mijloace de apărare, expusă, fără o scorbură în care să mă bag la nevoie, fără o ușă pe care să o încui peste noapte de frica animalelor sălbatice. Muntele meu fictiv era sterp și imaginația refuza să-l îmbrace în vreun fel. Cred că aici a fost ruptura dintre mine și foaia albă, faptul că totul în jurul meu era clar, limpede și nu puteam adăuga nimic, fiecare lucru era la locul lui, fiecare om era în perfectă armonie cu ambianța, iar acele monede metaforice nu se întrezăreau cu ochiul liber cum spunea ea, trebuia să fac muncă de arheolog.
Mi-a fost și îmi este mai simplu cu marea, prin urmare, cu poezia ei lucitoare care orbește în zilele arzătoare, dar să nu uităm că și această strălucire nu ar fi fără o adâncime pe măsură și mai ales fără permanenta mea talasofobie. A convinge e un fel de-a spune, nu e ca și cum nu aș fi vrut, mă simțeam doar neîndemânatică, nepregătită și mai ales neinvitată, simțeam din tot corpul că toate acele lucruri nu mă cheamă, mai degrabă aș fi profanat liniștea lor. Cum să stau în mijlocul mării, ca în mijlocul ființei, pe marginea unei bărci, cu picioarele atârnând în apă? A trece prin creion e totuna cu a trece prin sânge, particip cu tot nu doar cu degetele. La fel cum, am tot văzut prin filme, când un personaj se duce la o petrecere neinvitat și toată lumea, mai ales gazda, se întreabă cine este, ce vrea, până la urmă se duce-ntr-un colț și se face cât mai nevăzut. Dacă vrei să scrii, într-adevăr trebuie să fii vedeta petrecerii, nu să stai pe margine așteptând ceva, o minune, cineva să te cunoască, recunoască, să-ți dea credit. Iar eu așteptam cu picioarele atârnând în apă, fără să plonjez. Nu știu ce, dar așteptam. Să vină momentul acela ca la naștere, durerile, chinul. Nu știu însă, nici azi, dacă fiecare literă pe care o scriu o îngrop sau o dezgrop, aceasta rămâne marea enigmă irepresibilă a scrisului.
Scrie ce vezi! Îmi era cu totul imposibil să mă uit în jur și să descriu, nu era parte din mine acest nou limbaj care, de altfel, nu s-a născut niciodată, dar de dragul ei încercam însă fără izbândă. Sau îmi era prea lene sau îmi părea desuet sau vedeam numai clișee, ce aș mai fi putut spune, de exemplu, despre un asfințit? Nimic! Mi-am zis, senină: nu am vârsta, nu am acumulat, nu am prin ce râcâi. Chiar devenise suspectă, de ce avea atâta nevoie de mine, mă suna, îmi scria, poate făcea un experiment psihologic sau o teză de doctorat, despre neputințe sau cine știe ce alte vulnerabilități. Începusem să mă întreb în fiecare zi: De ce are atâta nevoie de mine, de ce îmi scrie, de ce mă sună, mă întreabă tot mai des, unde sunt, când ajung, de ce avea această dorință de pierdere, de prăpastie, de decantare, de ce voia să se scufunde alături de mine în peșteri, văgăuni, vizuini, în lumi fără fund? De ce voia neapărat să fie lângă mine când demolam sau construiam, poate se gândea la moloz, la zaț, deșeuri, zguri din care să ne refacem de la zero, poate se gândea la coji de ou, la stratul acela tacit dintre viață și moarte pe care să alunecăm ca la școală, două câte două, poate că voia să curățăm împreună mucegaiul de pe vene, nu știu. De ce avea atâta nevoie de mine ca de-o foaie albă pe care să-și verse intestinele, fierea? Pentru că de fapt asta cred că făcea, se testa pe ea.
Cu timpul, suprafața terestră a muntelui meu imens, pietros, fără păduri, golaș s-a înmuiat și mi-a dat voie să penetrez în scoarță, așa s-a făcut că am descoperit faptul că îmi plăcea mai mult să deshumez, să readuc din memorie întâmplări demult apuse, astfel că a dezgropa a devenit echivalent cu a scrie despre ceea văd cu ochii minții. Scrie ce vezi! – și muntele eram chiar eu! Abia atunci m-am simțit în apele mele, am știut din prima cum să mă scufund și cum să nu rămân fără aer, de la sine mi-a apărut un organ nou care mă ajuta de fiecare dată pentru această lume submersibilă. Nu aș putea să spun cum se numește, unde se află, dar cert este că nu mă înec și, ca un scafandru bine echipat, stau cu orele pe fundul mărilor din mine. Aici soarele nu mai pătrunde, iar cei ca mine și-au dezvoltat plase de ajutor, inimi bioluminescente cu care văd oriunde în jur, prin urmare, oamenii care scriu se ghidează după inimă, singura, de altfel, capabilă să vadă prin întuneric. Expresia: „Fă ce-ți spune inima!” e cât se poate de banală, inima nu spune nimic, e un organ care pulsează sânge, ține corpul viu, însă altceva se întâmplă.
Foarte puțini oameni fac scufundări, nu mulți încearcă scuba diving, chiar anul trecut, la Marea Neagră, erau pe plajă un cort cu echipament și un instructor, dar spre deosebire de alte sporturi marine de suprafață care erau trecute pe listă: surfing, swimming, jet skiing, sailing etc și unde era o mulțime de oameni la rând, la scufundări nu era nimeni, niciun turist nu-și risca pielea pentru un peștișor auriu pe care să-l vadă în mediul lui natural. Puțini au curaj. Puțini scriu. Dacă rămâi deasupra nu ajungi nicăieri, eventual pe rute pe care toți le cunosc și pe care toată lumea merge, fără riscuri, în siguranță. În adâncime sunt primejdii, în primul rând ești singur, tu cu tubul de oxigen, și acesta e primul pericol, cui îi place să fie singur, e greu de dus, mai ales în vacanță, chiar și pentru câteva minute, ce rost ar avea, poți avea ghinion să nu vezi nimic sau, mai rău, să rămâi fără oxigen. Prin hăul existenței e terifiant, un abis prin care, eu, una, mă pot privi ca în oglindă, dar pot da și de tot felul de caracatițe, pești otrăvitori, mă pot încurca într-o plasă de pescuit abandonată sau în alge, mă pot tăia, zgâria, sângerarea nu e indicată, rechinii vor simți și vor veni rând pe rând la ospăț, nu în ultimul rând, sticlele goale de plastic, aruncate tot de mine fără să mă gândesc că vreodată vor mai apărea, acum e momentul să le strâng, să fac curat. Aceste recipiente, echivalentul unor fantome ale trecutului, de obicei nu conțin nimic, numai că incomodează atunci când intersectează viața reală, obstrucționează oxigenul, e bine să procedați la fel, nu le lăsați să vă ia aerul. Da, știu, pe mulți aceste sticle goale i-au salvat, chiar e de apreciat cum aceste mici obiecte aruncate instinctual peste bord nu se degradează și nu dispar nici în sute de ani, mai ales se strâng toate la un loc, formând un strat poluant care nu mai îți dă voie să gândești limpede, dar la nevoie scot la suprafață, poate că ar trebui să-mi revizuiesc totuși părerea despre sticlele goale 😊 și să le reciclez în povești care țin de cald.
Dar și memoria are indicatoarele ei, pe fundul mării există semne puse de alții care au fost înainte și vor să avertizeze: „Nu te scufunda mai mult acest punct!” La fel și în amintiri, apar de niciunde tot felul de inscripții: „Nu căuta mai mult!” Sau: „Dacă găsești ceva ține pentru tine!” Cel mai adesea îmi e frică de liniște, pentru că atunci văd cel mai bine creaturile hidoase, umbrele mele din vremuri apuse.
Mediul perfect pentru a vedea unde se ascunde acest monstru este în fața mesei de scris. Pauza de activitate, suspendarea din viață a făcut ca acest repaus să scoată din tenebre ceea ce nu știam niciodată ce zace în mine. Lipsa oricărei alte mișcări, întreruperea temporară de la ritmul vital, lipsa zgomotului, calmul au construit împreună tunelul de care aveam nevoie. Aici sunt pe cont propriu, adun ce pot pândită din întuneric de niște ochi mari, roșii.
Încerc să nu fac greșeala de-a vorbi despre alți oameni, fiecare simte în felul lui și nu ar mai trebui să-i aduc alături de mine, alții, după cum citeam prin cărți, se simt zei când scriu, ei bine, eu mă simt cârtiță. Sap galerii dintr-un bârlog centrat pe aceste rețele de comunicare, văd prin întuneric, pământul pe care îl scobesc este scos din adânc sub forma acestor texte, mușuroaie care răsar ici-colo, aparent haotic, dar dedesubtul lor e un circuit bine gândit și mai ales securizat, pot fi urmărită mult și bine, la un moment dat se închid ușile, la un moment dat intrușii nu mai știu drumul de întoarcere, cel mai bine e să fiu lăsată în pace. Consum același tip de hrană fără să mă plictisesc, îmi fac mici provizii, am multe amintiri puse bine, în pivnița casei părintești am bilete scrise care conțin diverse întâmplări din viața mea și care sunt păstrate în containere precum borcanele cu dulceață, iarna le deschid și scriu despre ele. Ce poate fi mai plăcut când e gerul mai mare decât să cobor după un borcan de compot sau gem, unul cu foi, să iau din fiecare câte unul, repede și la întâmplare fără să știu de care am nimerit? Surpriza apare abia sus, mama e mereu mai curioasă decât mine. Bunăoară, acum am luat un container, imaginați-vă un fel de caserolă, mică, de plastic, dar cu un capac ermetic, în care era scris textul următor pe o bucățică de hârtie: Seara toți la masă. Cu o zi înainte, văzusem toți filmul Moscova nu crede în lacrimi. Era pe vremea când mama încă avea cancer și ne-a spus la ora mesei, mie și soră-mii, să fim cuminți, altfel tata ne va aduce altă mamă și ne va da de mâncare la fel ca în film. Se referea la faza când băiatul i-a cerut mamei vitrege încă puțină ciorbă și ea a luat cu polonicul din vas și deasupra farfuriei lui a lăsat o picătură de zeamă să se prelingă, asta a fost cina lui – asta e una din amintiri. Așa se și întâmplase. Cârtița din mine, de data asta, nu scobise prea mult, râma ieșise singură în calea mea, mare, zemoasă.
Scrie ce vezi! – Îmi imaginez uneori mințile oamenilor, diferite și totuși asemănătoare. Creierul e un fel de peron, prin el vin, așteaptă și pleacă mulți oameni, un loc tranzitoriu, o mașinărie cumplită care la un moment dat spală tot. Mulți dintre ei nu au păstrat curățenia și au aruncat pe jos chiștoace, ambalaje, alții nici măcar nu au băut apă. Memoria selectează fără să mă întrebe pe cine oprește, pe cine îndepărtează. De obicei, jegul se ia greu, trebuie frecat bine. Nu știam că în mine zace o femeie de serviciu, strivește șobolani, aparent face munca de jos, nu o bag în seamă pentru că nu o văd niciodată, cred că lucrează când dorm. Ar trebui s-o caut să mai stăm de vorbă, să-mi spună ce a mai găsit prin coșurile de gunoi😊
Sunt lucruri care nu se împart, amintirile nu sunt pâini sau colaci care pot fi date de pomană, chiar dacă, pe fond, și în acest caz vorbim tot despre un fel de înmormântare, parți din mine au de mult cruce, mai bine merg singură să am grijă de mormântul devastat de intemperiile sufletești. Mi s-a întâmplat să îngrop de vii unele amintiri și ele să schelălăie mult și bine în urma mea, ca niște câini otrăviți, am observat că sunt cele mai rezistente. Dar de azi înainte trebuie să mă asigur că doar ceea ce e mort poate fi îngropat, restul iese nălucitor în afară. Poate părea amuzant, însă mi-a apărut destul de des acest tip de stafii prin cameră, nu m-au lăsat să dorm, m-au speriat până am renunțat și le-am primit înapoi.
Scrisul se formează la mari adâncimi, precum rocile, este și el de origine hipogenă, are un proces interior de lungă durată, ca un zăcământ aurifer, greu de găsit și pentru cel care îl deține, dar la un moment dat izbucnește, masa de cuvinte incandescentă este aruncată în aer.
Buum. Respir ușurată. Dar oare ce respir? Nu cumva tot propria cenușă?!
