Carmen Sorescu 
„Nu contează cât de departe călătorești, niciodată nu te poți îndepărta de tine însuți.”
Haruki Murakami.
Atunci când, după mulți ani, mă regăsesc cu amici din copilărie, de-acum, avem copii la rândul nostru, cu treburi, probleme, dar în discuțiile noastre, mai ales spre final, cu zâmbete ascunse, dar cumva pe șotii folosim câteva replici la fel ca atunci când eram mici, facem două, trei glume, ne spunem pe porecle, chiar ne atingem subtil cu o ușoară tentă de gâdilare, și în aceste secunde lungi ceva se permută și se metamorfozează în noi, fără știință. Aceste voci care veneau din neant dar le recunoșteam imediat, le lăsam să-și facă de cap. După care ne făceam cu mâna și plecam. Acesta e momentul când acele ființe, de-acum învechite, mijesc și se sparg. Numai când găsesc terenul fertil explodează în ceea ce sunt de fapt. Cred că multora li s-a întâmplat să aibă parte de acest mare pas în trecut de câteva clipe, când totul în jur se topește, când nu mai auzi, nu mai vezi, doar te lași absorbit. Habar nu am ce e asta, dar aș vrea să caut acest adânc ca o bucățică de anafură, nu am parte de el oricând, e ca o sărbătoare. Un fel de miezul nopții, ora 12 fix, când se ciocnesc paharele între ani, când mă înnoiesc și vreau să fiu mai bună, fac promisiuni cu gândul să fiu altcineva, să mă înlocuiesc sau măcar să mă remodelez.
Când eram mică am spart o sticluță cu esență de trandafir bulgăresc și de câte ori făceam câte-o năzbâtie mă purtam ca și când nu eram eu, brusc deveneam altcineva. Pare, și azi, un schimb de identitate ca atunci când port o haină pentru prima oară, mie una, îmi ia puțin timp până mă acomodez, alteori nu, am rochii pe care le-am îmbrăcat numai o dată pentru că mă fac să mă simt altfel decât sunt, dacă le-am probat și mai au încă etichetele le fac cadou, și în caz că le-am purtat le țin undeva prin valize să nu mai dau de ele. Când sunt lângă un om pentru prima dată, la fel, îmi dai seama dacă e măsura mea, dacă se potrivește sufletului meu, de obicei tai și ajustez mult ca parteneriatul să fie convenabil. Alteori, invers, după prima întâlnire oamenii nu îmi mai răspund la mesaje sau apeluri, nimic nu se leagă oricât aș încerca.
Acum 5 ani, când fiică-mii încă îi mai plăcea să se dea pe tobogane, în drumul nostru spre Parcul Herăstrău am trecut și prin Parcul Kiseleff, care ne era în drum. Era duminică și o aglomerație de nedescris, nici vorbă să stau pe bancă și să privesc spectacolul de sunet și culoare al copiilor, doar mă țineam după fetiță la fiecare pas, ajunsesem să stau pe vine, aplecată, cocoșată și în toate felurile să nu o pierd din ochi. Ea nu era obișnuită cu parcul, era pentru prima dată în el, dacă nu m-ar fi văzut o clipă nu știu ce ar fi făcut, dar cum ei, evident, nu-i păsa că nu mă vede, alunecarea și balansarea erau motivații mai pregnante trebuia să alerg și eu în rând cu ea chiar dacă nu mă vedea. Și la un moment dat când era suspedată undeva foarte sus și probabil vedea panoramic toți oamenii la picioarele ei am surprins-o că se uita, speram eu, căutându-mă cu privirea, am observat panica dar nu a durat mult pentru că din spate a fost împinsă la vale de alt copil care-și aștepta rândul. Când a ateriza s-a oprit derutată, dar nici asta nu a durat prea mult pentru că eram acolo și am sustras-o ușor de mână spre o bancă. A acceptat să lăsăm totul baltă și să mergem la toneta de înghețată care era la doi pași. Atunci ne-am oprit brusc, un urlet venea de lângă noi dar nu depistam de la cine, am crezut că a căzut careva, deși terenul era acoperit cu un material moale, credeam că ar fi fost imposibil să te lovești atât de tare încât să se audă asemenea strigăt. Dar nu se lovise nimeni, un copil dispăruse, probabil fusese ademenit și furat. Exact la asta mă gândisem în glumă cât fusesem de pază printre micuți, că aș fi putut lua acasă câți copii aș fi vrut, mamele stăteau de vorbă între ele, fumau sau vorbeau la telefoane, de bunici nu mai spun, erau destui, dar toți așezați la umbră. Țipătul a continuat mult, erau atât de mulți oameni încât nu am reușit să văd mama disperată la față, nu știu de ce, căutam cu privirea să o văd, nu puteam ajunge la ea, nu știu de ce corpul mă ducea sprea ea așa cum mai devreme mă ducea spre odrasla mea. Am decis să rămânem acolo, poate cine știe ne întreba cineva ceva și poate răspunsul nostru ajuta, dar nu a fost să fie, după două ore lumea plecase, se apropia prânzul, foamea. Am plecat și noi lăsând femeia fără progenitură, mută, făcută ghem, cu picioarele și mâinile aduse la gură, înnodată-n și în lacrimi pe o bancă însoțită de doi polițiști, culmea pe una din bănci pe care stătusem și noi, și mă gândeam că puteam fi eu în locul ei. Nu am vorbit, nu ne-am confesat, doar am stat pe același lemn și ne-am privit câteva secunde din mers. Nu știu ce transfer s-a produs atunci între noi dar port și azi durerea ei, s-au suprapus niște echivalențe, similitudini, egalități ancestrale care au izbucnit pe același teren sensibil.
Toată lumea știe că după ce a murit Enkidu, Ghilgameș a fost atât de întristat încât a plecat să caute nemurirea, eroul o găsește, era o plantă cu proprietăți magice, numită planta bătăilor inimii (posibil aloe vera), el plănuia să o dea bătrânilor din oraș, dar într-o noapte un șarpe o înghite, de atunci acesta își reînnoiește pielea. Debarasarea e un proces obișnuit în natură, se năpârlește de solzi, piele, blană, păr, suflet, frunze. Sufletul se poate dezvăța și el ca orice materie primă cu care se lucrează de la naștere. Împrospătarea vine și din bucuria reîntâlnirii cu cineva drag dar și din amărăciune, la fel sângele din ramura cu spini s-a prelins din frunte, mâni, tălpi peste oameni și le-a oferit regenerarea, botezul.
Citeam într-un articol despre viața unui pasager care s-a schimbat radical după ce s-a prăbușit cu avionul și a supraviețuit, avusese 60% din piele arsă, îi luase un an să-și revină, i se făcuseră 28 de operații, plus transplant de piele. Gândul că purta pielea altor oameni îl măcina mai mult decât felul cum arăta, o parte din problemă se rezolvase cu tatuaje, însă nici azi nu se acomodase în pielea nouă, înlăturată de pe cadavre.
Până la urmă acest schimb este ca tura a doua sau a treia la muncă, se predă ștafeta, suntem de fapt mână-n mână fără să ne dăm seama. Ne remodelăm nu doar în acord cu alți oameni ci și cu marea, muntele, ne ascundem, ne luăm haine asemănătoare cu mediul, ne camuflăm după natură ca puii de cloșcă sub mamă când începe ploaia. Acum câteva săptămâni o amică a închiriat un vas mic pentru ziua ei de naștere și pe invitație scria: „ținuta: «yachting»”, și mă tot gândeam dacă era să intru în mimetism cu marea, să port haine asemănătoare, ce rost mai avea să mă duc, dacă nu m-aș fi văzut din mulțimea, făcută și ea, totuna cu abisul. Ajunsă pe vas aveam să imit tot ce era în jur, dar nu aveam să copiez comportamente, așa că m-am dus la pupa, unde nu era nimeni, doar cârmaciul, barul era în spate și toți invitații erau îngrămădiți printre sticle, am stat lângă el și m-am pierdut precum tiparul valurilor la picioarele țărmului. Bunăoară, cei care citiți inevitabil veți face la fel, secvență cu secvență vă veți pierde printre rânduri urmând același model al voalării, iar pentru 10 minute chiar a fost bine să facem cu toții acest pitulat aproape clandestin, să ne atingem unde nimeni nu gândește.
