Șarpele

Și tot ni se spunea că există un șarpe veninos scăpat de la grădina zoologică, oamenii se ascunseseră în case, unii de bună voie, de frică, alții constrânși, angajatorii nu au mai permis accesul la muncă decât purtând la ei o mască mai înfricoșătoare ca fața șarpelui. Zi de zi, săptămâni, luni, până când într-o zi mi-am dat seama că deja trecuse anul și nu doar că eram în același loc, în aceeași casă, era mai rău, prin urmare, zi de zi, ni se punea că șarpele se apropie de orașul nostru, că se făcuse din ce în ce mai mare, mai periculos, că alunecă pe străzi fără să-l auzi, fără să-l simți și te trezești cu el la fereastră. Tot ce trebuia să faci era să stăi în casă până ți se dădea liber să ieși. Orașul amuțise. Mașinile, autobuzele, metroul, salvările nu mai circulau, școlile fuseseră închise, bisericile la fel, doar câteva magazine unde te puteai duce să cumperi mâncare, dar și acolo fusese omor pentru unele produse. Aparent nu era greu, cu tv, telefoane, filme, cărți viața a trecut un an la fel ca acest monstru înfricoșător, pe nesimțite, deși fără zgomot totuși cutremurător. Oamenii se mutaseră destul de repede în irealitatea virtuală, aici era liniște și pace, erai liber să călătorești oriunde pe planetă șarpele nu reușise încă să-și facă drum în acest spațiu hologramic, aici era foarte sigur și ieftin, pe oricine ai fi căutat găseai într-un minut, orice ai fi vrut aveai la ușă într-un minut, dar permanent trebuia să fii cu ochii în patru, bine zăvorât, să nu primești pe nimeni, nici măcar aerul curat, balcoanele de asemenea puteau fi periculoase nu se știa niciodată cum șarpele escalada de la un vecin la altul, cu aceeași infernală tăcere care ajunsese să zăngănească prin mințile tuturor.

Azi după un an sunt mușcată, nu de șarpele care nu mai socotea să vină și pe care toată lumea-l pândea pe la colțuri cu tot felul de instrumente, bâte, sape să-i curme viața, ci de ce avea să se întâmple în mine, împrumutasem fără să vreau caracteristicile lui, eram din ce în ce mai alunecoasă, pielea-mi lucea de la transpirație, erau dimineți când efectiv vedeam cum la duș rămâneau celule moarte și, deci, năpârleam vădit, neavând cum să opresc acest proces, tăcusem, nu spusesem nimănui. Dar mă întrebam dacă nu cumva asta se întâmplă cu toată lumea și de fapt toți deveniserăm niște ființe izolate nu doar în întunericul casei ci în întunericul ființei în acele grote ale sufletului ascunse și ascunse, scoțând capul doar după puțină hrană, după care înapoi la culcuș speriate. Ei bine, ființa asta latentă, aproape adormită încerca să mă muște, să mă distrugă din interior. Speram în inteligența ei, dacă mă extermina pe mine ca simplă gazdă, se extermina și pe ea. Așa se întâmplase, într-o zi, pe nepusă masă, deși simțisem de ceva vreme că în mine se înfiripa un fel de tumoră, simțeam cum mă pișca, cum creștea, cum își făcea loc, se aranja, se învârtea, la rândul ei burta devenise o vizuină în care această ființă lua naștere încet, încet. Situația căpătase cote alarmante, încercam să controlez, nu o mai hrăneam, închisese toate ieșirile, tot ce putea face era să se sufoce. Pe de-o parte așa mă simțeam privind de la geam, camera era tot o vizuină, corpul meu la fel, și așa mai departe cine știe ce se întâmpla de fapt mai departe, nu puteam ști. Sistemul Matrioșka, mamă-făt, derulat la infinit mă anesteziase până când nu mi-a mai păsat, eram un tot unitar cu ceea ce era afară. De șarpe, nici vorbă, nu-mi mai era frică, de fapt, nu-mi fusese niciodată, dar procedasem la fel ca toată lumea, urmasem cuminte turma, poate că mă făcusem tot una cu el, cu oamenii, cu frica, nu mai distingeam nimic, binele, de rău, prietenii de neprieteni, pâinea de otravă, un haos, peste care, la fel, domnea liniștea atroce, sângeroasă, teribil de respingătoare. Lupta continua. Inamicul nevăzut era așteptat în baricade. Și aici în aceste tranșee săpasem câteva coridoare, pe unele le închisesem etanș atât cât să inducă în eroare, altele erau inundabile cu idei sau chiar apă la propriu, rămânea doar unul știut de mine, secret, și la care șarpele nu avea cum ajunge deși ni se spusese că iar s-a mai schimbat între timp, că din el plecau pui mici care aveau să crească și ei la fel se sălbatici și veninoși, și de acum, acești micuți se puteau strecura mult mai bine și prin cheia ușii. Într-o zi ni s-a spus clar, puneți clor la ușă, șarpele dacă va poposi acolo să bea însetat, astupați toate orificiile din baie, din bucătărie, trageți storurile și așteptați. Aureolați de frică am decis să așteptăm. Toată lumea credea în această plauzibilă poveste: defrișările masive, focurile au pus șerpii în mișcare și ei se îndreaptă spre localități, multor șerpi li se distruseseră habitatul și era normal să se adăpostească undeva, unde dacă nu în locuri calde, asfaltate, pielea lor rece asta căuta, căldură. Între timp poveste cu șarpele gigantic se mai estompase, el devenise între timp fragmentat în milioane și milioane de alții mai mici, mai periculoși, pentru că-și făceau loc mult mai ușor, iar otrava deși în cantitate mai mică era suficientă pentru a pune capăt zilelor unui om. Frica de sugrumare se transformase în frica de mușcătură, ambele la fel de înfiorătoare, tot ce era important era să stai baricadat, așa erai păzit cel mai bine. Baricada salva. Arta învățatului era să ții minte frica, esențialul, iar accesoriile trebuiau uitate.

Și mă gândeam într-o zi că: Diferența dintre un om viu și unul mort este că primul mestecă iar al doilea este mestecat. Eram în stadiul când foamea-mi dispăruse, senzația de sete la fel, nu făceam parte din nicio categorie, nici nu mestecam, nici nu eram mestecată de viermi, insecte și alte ființe subpământene care s-ar fi alimentat din mine, eram în locul acela de la graniță, cel mai periculos cânt te poți trezi cu un glonte în cap.

Există în/ între oameni un mecanism invizibil de multe rotițe zimțate sau poate un fenomen spațiu-timp care ar trebui să funcționeze ireproșabil. Uneori rotițele se blochează și mersul firesc se întrerupe pentru totdeauna sau pentru o vreme, tot ce trebuie să fac e să privesc, nu avem nevoie de unelte, de uleiuri speciale pentru locurile ruginite, nu, nici măcar de cuvinte.
Trebuie să privesc în stânga, în dreapta, în pământ, sus, și tot ce am nevoie este o imensă tăcere, nu trebuie să forțez mecanismul, nu trebuie să devin cioplitor sau zidar, nu, nu trebuie să intervin, pot strica și mai mult. E bine să stau pe marginea drumului, așa obosită, plină de praf, cu palmele murdare și după un timp rotițele se depărtează de mine și îmi fac propriul mecanism care rotește viața într-un anume sens care de altfel nici nu depinde mine.
Privesc cum direcția e schimbată de o forță protectoare pe care nu știu s-o numesc, și nu după mult timp am decis să scriu o scrisoare, pe care fără să stau pe gânduri, din inerție, degetele au scris singure: Qaddiš pentru tine. Înainte de a-ți spune câteva cuvinte, înainte de a face câțiva pași, cineva care zace în mine se trezește și-mi îmi spune să tac. Îmi arată alt drum, nu mă lasă să fac ceea ce aș dori, îmi pune piedici, tot felul de capcane, bariere. Ridică ziduri în jurul minții mele, aduce străjeri cât ai clipi ca într-un basm cu zmei și feți frumoși. Cineva din mine plutește ca un mort deasupra apei, deschide ochii și se ridică. Cineva din mine care mă cucerește clipă de clipă, fără să am dreptul la niciun armistițiu, cineva mă doboară fără drept de replică. Presimțeam de la o vreme că nu mai merg cu picioarele mele, că mâinile sunt trase de sfori și cuvintele îmi erau amuțite dar am dat vina pe anotimp, pe schimbarea vremii, era ca o astenie de primăvară, ușoare amețeli și o stare de vomă mă luau din senin. Te-ai întrebat cine face toate astea? Cine nu mă lasă să vin la tine?! Și acum, în acest moment, când te întreb toate astea, trage clopote, strigă, ascunde întâmplările cu tine, cadourile pe care mi le-ai dat le încuie în camere numai de ea știute, din povestea cu tine a făcut un bol de cristal, ciudat de frumos, am surprins-o o dată când punea acolo un fluture negru, cred că era clama pe care mi-ai dat-o într-un an de ziua mea. Deodată s-a făcut ca smoala, s-a lipit de mine, m-a ars, sângele îmi fierbea, mi-a zis să nu îndrăznesc să mă mai ating de lucrurile ei pentru că va săpa și mai adânc până-și limpezește fața și până se albește. Uite iar se crapă de ziuă și va încerca din nou să-mi taie, iar va fura și va ucide în numele meu, numai așa de ciudă, să fiu prinsă, încarcerată, de parcă temnița asta nu mi-ar ajunge. Aș vrea să mă ajuți să comit crima asta, singură nu pot. E ca o hidră care se prelungește în fiecare celulă, îmi ia aerul peste tot unde m-aș duce, nu mă lasă să vin la tine, îmi fură pașii, acele câteva urme mici care ieri m-au dus spre ușă, vrea să nu le mai vadă nici pe acelea, ceasul de pe noptieră, apa din vaze, florile mor la mine în casă. Chiar dacă se luminează se face noapte, mâinile trag singure draperiile, aruncă mâncarea, golește frigiderul, vrea să mă omoare. A mai încercat, care pe care mi-am zis azi, ajută-mă să omor femeia care te-a cunoscut acum zece ani, nu mai am nimic de-a face cu ea, nu o cunosc. E o străină care lâncezește în mine, miroase a iubire neîmplinită așa cum miros caii morți bâzâiți de muște, mâncați de viermi, miroase a animal de talie mare care ar putea hrăni încă o mie de ani toate amintirile cu tine, ajută-mă s-o omor, vino la mine. Voi lăsă ușa deschisă la noapte, vino și înfige-i un cuțit direct în inimă, acolo are toată plasma și funcțiile vitale. Ajută-mă te rog, singură nu pot, mă simte și mă ține de mână, nu-mi dă voie să am gândurile mele, viața mea, mă duce mereu pe banca aceea galbenă unde am stat cândva. Îmi arată vapoarele, barjele, îmi explică apoi ce este tangajul cu o memorie fantastică, la fel cum mi-ai explicat tu cândva cum se așază marfa pe vapor să aibă echilibru și-mi spuneai că dacă nu e marfă suficientă se poate pune nisip. Ei bine, eu nu am acest nisip, umplutura oarecare doar pentru tihnă și stabilitate nu am. Între noi două e o clevetire și o ceartă permanentă pe acest balast, pentru că până la urmă ea este acel nefolositor pietriș. Mă denigrează fără nicio ezitare oricând și fără încetare, nu mai am putere. În pendularea asta, eu-ea, numai tu poți să decizi, vino la noapte și scapă-mă de ea, aș vrea să sper că nu oscilezi și ții mai mult la femeia de acum 10 ani, ea e mai mult defăimarea în sine, nu-mi dă drumul să vin la tine, mă ține închisă în lumea ei bolnavă, cu oase și iar oase la gard ca pe un câine fără stăpân. Dincolo de rugăciuni, de cântece, de cuvinte, ea răzbate prin haine ca soarele prin cărți, mă dă de gol, se joacă cu focul, cu mine, ar sparge coaja, ar înmuguri, s-ar naște iar și iar și iar.

(sursa foto: pinterest.com)