Carmen Sorescu 
„O țară se cunoaște după pubele, dacă sunt goale e o țară bogată, dacă sunt pline e o țară săracă” – Ibrahim și florile Coranului, Eric-Emmanuel Schmitt.
De cele mai multe ori adevărul îl aflu din tăceri, din priviri, atingeri, surâsuri, foarte rar din cuvinte. Adevărul nu îl aflu nici din citit ci mai ales din ceea ce e scris printre rânduri, din propria interpretare, când, fără să vreau, trec în revistă întâmplări, fapte, idei, când tot ce am acumulat mi se dezvăluie subit, ca cum câțiva ani când o femeie nebună s-a dezbrăcat în piață publică din Brașov, am rămas șocată și nu-mi putea lua ochii. Nu știam ce să fac, să mă duc să o îmbrac sau să fug. La fel reacționez și când aflu un adevăr, ori vreau să-l ascund să nu-l mai afle nimeni ori plec și-l las să-și facă de cap. Doar adevărul gol-goluț surprinde în mod neplăcut, panichează. Adevărul cosmetizat: fardul, haina, adică ceea ce acoperă, minciuna, toate acestea îmi plac. Dacă nu, cât se poate de hilar, nu se mai dezvăluie nimic, cititul unei cărți, rămâne, nu neapărat pierdere de timp, dar concurează cu mâncatul unei înghețate, mă răcorește pe loc, dar după câteva minute am uitat. Îmi e greu, dar încerc să mă transpun într-o societate de acum 200 de ani, de exemplu, nu pot rămâne cu moda, cu ceaiurile de la ora 5, seratele, de viitor cu atât mai mult, nu pot rămâne în minte cu hainele, caleștile etc, rămân doar cu replicile valabile și azi, cu ceea ce transcende spațiul și timpul, cu ceea ce e specific omului și nu personajului, cu ceea ce e universal, valabil oricând. Precum Kafka, care crede că nu trebuie citite cărțile care te fac fericit, ele pot fi scrise oricând, ci doar cele care afectează profund, ca un topor care sparge marea înghețată din tine.
Când citesc e ca și când particule toxice din mine se pulverizează, ca și când aș alege grâul de neghină, plec, mă refac, mă recompun la finalul cărții în alt om, schimbat, purificat. În termenii unei reclame: cititul detoxifică, consumați câteva pagini zilnic 😊 Praf și pulbere, bucățele, piese și la final nu mai corespund cu forma originală sau mai am ceva în plus sau în minus. Pe parcursul cititului a avut loc o transformare. De aceea oamenii care citesc sunt mai altfel, pentru că ei trec prin aceste furci caudine și iau cu ei multe lucruri, chiar dacă la prima vedere pare un nimic, potențialul acelui fir de nisip e mare el poate crește până la o piatră, apoi ești greu de urnit din propriile opinii.
Da, pot generaliza, cei care citesc vor să se desființeze pentru o vreme, să uite, să plece din fotoliul confortabil sau de oriunde s-ar afla. Și mai interesant mi se pare următorul fenomen: când cineva pleacă în vacanță sau concediu și preferă și aici să citească, pleacă de două ori, o dată din casă, a doua oară din el, cât de departe să fii de tine să ajungi să vrei să te cunoști și în astfel de situații?! Fiecare răspunde altfel vieții, personal citesc numai acasă, nu mi-am pus niciodată o carte scut în fața mării sau în fața muntelui, e greu de luat în piept aceste imensități, știu, prefer deci lupta cu natura în acest context. Ar trebui să se facă niște studii științifice despre cum acționează și reacționează oamenii care citesc, cu cât sunt mai diferiți de ceilalți, sunt mai buni sau mai periculoși, cât influențează factorul genetic?! Cât de ușor este să iei o carte dintr-o bibliotecă deja aranjată de părinți și cum este să nu ai și să cumperi singur, cum e să fii obligat de școală că citești. Fiică-mea mi-a spus că ea în vacanță citește orice dar nu de la școală. Avea o listă de câteva titluri de citit tot anul, dar când e obligatoriu sau când e impus curiozitatea dispare.
Deși, trec granița în altă lume și iau parte la evenimente neprevăzute, tocmai asta îmi place, imprevizibilul, neașteptatul, surpriza. Dacă mă uit pe fereastra camerei, știu că, de exemplu, e miercuri și vecina angajează de fiecare dată o femeie să-i spele geamurile, cu regularitate asta se întâmplă de câțiva ani numai miercurea, apoi dacă mă întorc la fel, privesc fără să vreau ceasul și știu că e ora să plec la serviciu, acolo idem, se repetă aceleași lucruri. Într-o carte, mă las pe mâna altuia, dusă de valuri ca într-o barcă privind în stânga și-n dreapta, admirând frumuseți sau nu, într-o călătorie, să-i spun, mai mult subterană. Nu știu de ce, dar aici mă simt protejată, cu un acoperiș deasupra. Cu cât citesc cu atât mi se construiește de la sine un adăpost, o cochilie.
Copertele, da, copertele sunt ca porțile unei închisori, oferă un loc sigur, și în acest perimetru prestabilit mă atașez de acțiune, de cei care participă, încep să am sentimente, chiar să intervin pe alocuri cu imaginația mea, dacă autorul ar fi scris așa și nu invers, dacă nu-l omora pe X și nu pe Y, ce s-ar fi întâmplat? Scenarii peste scenarii. Desigur dacă deschid televizorul criminalul Dincă e de preferat decât niște personaje anoste dintr-o carte, el e tot dincolo, dar un dincolo realizabil, în speță, aș putea să mă întâlnesc cu el, dar nu de asta e vorba, ci de faptul că știrea o percep poveste, cu un om viu, care se mișcă, colorat, cred că de asta spectacolul știrilor a luat demult fața cărților, nu mai spun de filme, cu atât mai mult. Cât de prinsă să fiu într-o carte să nu fiu atrasă de vocile dn jur? Și totuși sunt, cartea La Paradisul femeii chiar m-a enervat puțin, când în clasa a 8 -a fiind am citit cele două volume în două zile, iritată mai mult de stilul lui Zola de-a încurca lucrurile și de-a face ca personajele centrale să se întâlnească în ultimele pagini și să se sărute chiar la final. Multă vreme am zis stop, și bine am făcut acestor romane în care la final doar ideea în sine e valoroasă care poate fi prinsă în câteva fraze ci nu volume tărăgănate, unde printre rânduri replicile sunt simple convorbiri, ca între vecini. Desigur, acum, nu aș mai citit această carte, dacă mi-ar pica în mâini, aș răsfoi-o și aș considera că e o carte din care trebuie să învăț alfabetul, gramatica.
Mulți oameni din jurul meu citesc, iar cititul i-a afectat diferit, unul publică la rândul lui cărți, altul despică cuvintele, rădăcinile, etimologiile până la originile cele mai îndepărtate, altul se bucură de cărți ca de prăjituri, îmi dau seama ce a consumat din felul lui de-a fi, după cum vorbește, de exemplu la bețivi, e simplu, se observă după pierderea echilibrului sau după articulația defectuoasă, la cititor se observă după neologisme, după citatele pe care le dă în vorbirea curentă, după analogiile făcute ad-hoc, după exemplele luate din cărți. Dar, printre aceste cunoștințe se afla și una care, la fel, citește mult și oriunde, chiar am văzut-o într-o dimineață în metrou 40 de minute cu ochii într-o carte. Discutasem și râsesem cândva pe tema multor personaje, știu ce bibliotecă are și de câte ori merge la teatru, dar cu toate acestea nimic nu e schimbat în felul ei de-a fi, în caracter sau în limbaj, trece prin cărți, cum ar veni, ca gâsca prin apă, fără să se lipească nimic. M-am întrebat ce se întâmplă, și într-o zi i-am spus că am văzut-o în metrou, dar că nu avea cum să mă observe pentru că era profund implicată într-o carte. Mi-a spus: să treacă timpul. Și într-adevăr chiar asta făcea, citea să treacă timpul, la fel cum unii elevi vin la școală și totuși rămân corijenți.
De pildă, eu, una, nu sunt cititoare de cursă lungă, citesc precum merge broasca țestoasă, încet și oarecum curioasă. Folosesc dicționare și tot felul de alte surse de înțelegere, pot sta pe o pagină și două ore, aici e adevăratul spectacol, când sita aceea numită individualizare cerne, ia sau aruncă, după care în mine se naște sâmburele altei perspective, cea a sângelui meu, apropiată celei din carte sau total diferită. Așa s-a făcut că la începutul liceului începusem să-mi notez la sfârșitul unui caiet propriile mele idei. Dar ce vreau să spun, e că pentru mine cititul este și iscoditor, la fel cum fratele mamei, cu ani în urmă, a intrat la noi în curte foarte hotărât, și-a rezemat bicicleta de gard și a zis: Ia să văd și eu geamurile voastre că vorbește lumea! Un fel de: să văd și eu ce-a mai scris Icsulescu că vorbește lumea, ce culori a mai pus, cum a mai zugrăvit de data asta casa, după o vreme constat că nu mulți pot face palate. Totul se repetă în stiluri de arhitectură bine cunoscute, rar mai surprinde un detaliu. Se scrie mult și prost, la fel cum se construiește, fără prea multe autorizații, cu șpagă, relații, chiar dacă vedem flori la ferestre/ coperte frumos aranjate nu înseamnă că interiorul are ceva spectaculos, bucătării, băi, oameni care mor, care se nasc, gări, un du-te-vino, ploi, zile însorite. De pildă, așa cum este Bucureștiul la prima vedere. Mai văd uneori case ascunse prin păduri, departe de orașe, de aglomerație, oameni care se chinuie cu iarna, oameni pentru care aprovizionarea înseamnă căutarea fragilor, ciupercilor, plantelor medicinale, sunt cei care înfruntă singurătatea și animalele sălbatice – gândirea, sunt cei pentru care viața e un proces de cotrobăială, ei nu se duc la supermarket din simplu motiv că nu-l au în apropiere, pentru că au ales să scotocească singuri în pământul de sub unghii, au ales să-și facă singuri pâinea. Dar, trăiesc la oraș, în acest București în care dacă aleg să merg duminică dimineața pe străzi e ca în pădure, o pădure de clădiri, ce e drept, străzile sunt pustii, îmi pot auzi chiar și sufletul cum trosnește când vreo amintire îmi iese în cale, mașinile sunt foarte puține, nici salvări nu se aud, pesemne că, în București, duminica dimineața nici măcar nu se moare, ar fi păcat de irosit așa timp.
