Carmen Sorescu
Enciclopedia zeilor (XX)
Și ca să continui tot din pelicula sus-citată, asistentele, culmea 3, precum cele 3 hiene care voiau să-i mănânce pe protagoniști, aveau fiecare în mâini 3 urși albi de pluș cu care mergeau la fiecare pacient în parte și făceau diverse scamatorii, evident, ca să le distragă atenția de la suferință. Dar, care suferință, aici era cu totul și cu totul alt stadiu decât la spital, aici era o paralizie completă, o liniște deplină, nimeni nu vorbea, doar prin aer mâinile unor bolnavi încercau să prindă lăbuțele jucăriilor. Apoi a venit a patra asistentă care sufla într-un recipient cu apă și săpun în fața fiecărui pacient, după câteva minute a plusat și a venit cu un aparat electric care făcea același lucru dar mai puternic; grădina, prin urmare, fusese inundată de baloane mici dar zglobii care cădeau peste scaunele cu rotile în care fiecare pacient imobilizat părea ca în fașă. La intrare scria mare: Hospice, dar nu era nici ospiciu, nici azil, nici casă, spital nici atât, era un adăpost al reîntoarcerii la copilărie, și încet, încet, pe criteriul regresiv, la naștere. Prin urmare, așa se murea aici, într-o lume emfatică, prietenoasă, cordială, aproape nefirească, nenaturală. Abia acum îl înțelegeam pe bunicul care fusese și el internat într-un spital oarecare, nu ca această clinică de lux: Duce-ți-mă acasă, să mor în patul meu!
După o vreme, timp în care am vorbit cu directoarea și o doctoră voluntară mi-am amintit de scena memorabilă a cimitirului elefanților, găsirea unui asemenea loc îmbogățea, deoarece conținea o cantitate uriașă de fildeș. Prin urmare, și eu câștigasem. Legenda cimitirului de elefanți are multe variante: „cine a văzut locul nu a mai știut să se întoarcă sau fie l-a găsit și nu a mai știut care e intrarea, unii căutători ar fi urmărit un elefant bolnav zile la rând numai că elefantul s-a întors de unde a plecat înșelându-i, alții ar fi fost atacați de șamanii care aveau grijă”. Oamenii se retrag pentru a muri în liniște și pentru a priva rudele de chinul lor, dar poate și de rușine cum era cazul Katerinei, care ar fi putut plăti pe cineva să stea permanent cu ea acasă, chiar își permitea să angajeze o asistentă filipineză 24 din 24, dar prefera să fie departe de văzul lumii. Își imagina cum rude, vecini, prieteni, colegi de serviciu ar fi venit să sune la poarta ei, și atunci m-a rugat să caut un loc ferit, nu voia să dea piept cu oameni sănătoși, spunea ea: Nu vreau să dau explicații, cu ce am greșit în viață, cui am făcut atâta rău, ce e cu pedeapsa asta pe mine care mi-a intrat și-n oase! Voia undeva unde să fie ca toți ceilalți.
Întâmplarea a făcut să fie ziua de naștere a unei paciente, venise în vizită la ea copii, nepoți, strănepoți, și curtea nu mai era plină doar de bătrâni ci și de copii care alergau după baloane, unii cu suzete mergeau de-a bușilea pe iarbă sau își lingeau degetele de frișcă, alții cu biberoane stăteau liniștiți în cărucioarele lor la soare. Imaginea cu tot felul de cărucioare, unele pentru nou-născuți, altele pentru bătrâni era cea mai elocventă pentru acest loc. În acest loc se întâmplau multe, viața și moartea își dădeau mâna prietenește, fără ca nimeni să se supere, într-o înțelegere tacită. Expresia: Așa este viața! – ar fi trebuit să aibă acest afiș. Știu, altcineva ar spune: Așa este moartea! – nu ar fi greșit. După ce am plecat și am întors spatele acestui peisaj de rai sau de iad, nu pot spune clar, cert e că joncțiunea lor bătea și în pieptul meu, am simțit asta, pentru că de câteva ori am întors capul, fără vreo pricină, fără vreo curiozitate, doar așa, dintr-un instinct, dintr-un fel de-a fi.
Incurabilii, marginalii – copiii nou-născuți ai unei bătrâneți prea devreme instalate. Nu doar că refugiul era așezat la extremitatea orașului, dar și afecțiunile erau la fel de extreme. Ceea ce-i depărta de lumea normală era apropierea de moarte…, de parcă noi ceilalți nu am fi fost la fel, oricând o mașină ne-ar fi putut spulbera afară din realitatea diafană. Diferența este la timpul prezent: Ei știu când, noi, nu. Și oare ce e mai frumos, mai dureros?
