Întotdeauna, pe foaia albă, întinsă cât vezi cu ochii ca un câmp de zăpadă gigantesc, excesiv, incalculabil este un cerb care sângerează. De fiecare dată mă opresc să-i mângâi botul aburind. Din pricina acestui animal care apare cu regularitate frigul este parcă mai subtil, eterat, chiar diafan. Dâra roșie îmi spune că a venit din pădure și a căzut chiar aici în spațiul deschis. Cel mai probabil să fi căzut intenționat, să-și pună capăt chinului. Urletele lupilor se aud purtate de curent, nu știu de unde vin, se rotesc în aer, fac rotocoale într-un dans instabil. Îmi dau seama că și cerbul aude corul pe mai multe voci al lupilor, după pâlpâitul genelor. Ochii lui dintr-o dată au o limpezime foarte clară, la fel ca atunci când sunt în preajma unui râu curat și văd coloritul pietrelor de la fundul apei; vedeam cumva mai departe, vedeam cum se ridică și merge alături de mine înapoi în pădure la un loc sigur. În fața haitei și eu sunt o pradă fragilă, numai că lupii vor alege mai întâi animalul rănit. Așadar, nu am niciun merit, cerbul este salvatorul meu.
Îmi amintesc de mama în patul de spital. Același loc rece, impasibil, bolnavii în perfuzii abia mișcau, dacă vreunul câteodată își mișca ușor capul tresăream de frică, pentru că nu mă mai așteptam. Albul pereților se scurgea pe saltele, astfel că cearceafurile păreau unite cu zidurile în răceala și neînsuflețirea lor. Bolnavii la fel în imobilitatea lor, nu mai aveau contact cu realitatea și parcă pluteau pe covoare fermecate unde oricând o minune se putea întâmpla.
Salonul era o poartă spre povești miraculoase de unde morții se puteau întoarce.
Totul aici era un mare îngheț, o mare încremeneală. Bolnavii erau anchilozați de frigul morții, împietriți de suferința fizică, niște sloiuri care nu au aveau decât două opțiuni, fie dacă era frig să rămână în starea de paralizie și să plesnească, fie să miște ceva în ei, să topească și viața să reapară.
Viața la frontieră este foarte grea pentru că trebuie să lupți zi de zi, o singură zi dacă ai cedat te poți trezi cu un glonte în cap. Trebuie să te obișnuiești cu temperaturile extreme, noul habitat va dezvolta de la sine un mecanism de apărare, adaptarea asta și face, dă posibilitatea unor noi abilități să apară, pentru a face față noilor condiții. Dacă vrei să păcălești boala trebuie s-o cunoști, să știi ce vrea de la tine.
La început boala e un copil mic care vine și cere tot felul de prostioare, jucării, acadele, un timp nu îți dai seama și te lași pradă dorințelor ei, apoi la fel ca un copil care este refuzat dă din mâini și din picioare, plânge de mama focului, și în tot acest peisaj al copilăriei ei trebuie să te porți ca un părinte nu ca un prieten, adică să-i arăți unde-i este locul în ierarhie și să-i dai palma de rigoare.
Săptămânal, la vârsta de 7 ani, tata mă ducea în acest spital unde mama avea să stea un an. Mama s-a purtat cu boala foarte pedagogic. Dacă o întrebam ceva legat de boală, spunea așa:
-Știi dicționarul medical? (Culmea, dicționarul era tot alb și cu o cruce roșie pe mijloc sub titlu). Caută acolo!
Cred că și de asta mama a scăpat și trăiește și azi aparent fără nicio urmare pentru că ea a tratat boala ca pe-o lecție pe care a trebuit s-o învețe pe de rost și să la examenul final să ia nota 10. A învins-o așa cum învingi un profesor care te scoate la tablă și pune tot fel de întrebări și nu are ce să facă, e nevoit să dea 10. Boala s-a zvârcolit fără vreo șansă.
-Uite vezi, și-mi arătă o poză mică alb-negru, aici sunt celulele albe care le mănâncă pe cele roșii. Dacă nu mai ai celule roșii mori.
Desenul era greu inteligibil, celulele albe erau doar niște cerculețe conturate ușor, iar cele roșii erau umplute de culoarea gri. Înțelesesem din prima cum funcționa boala.
-Și cum le oprești?
-Simplu, a spus ea foarte sigură, am scos deja splina, cea care le produce.
-Aaaa!
Am spus eu un Aaaa prelung pentru că nu știam că splina face asta și că uneori o poate lua razna. Așa cum haita are în față lupii bătrâni, slabi și bolnavi și ei ar fi primii jertfiți, pentru că nu mai aduc prea multe beneficii haitei, doar consumă hrana, și mama și-a scos organul bolnav, care nu-i mai folosea la nimic. Inuiții își trimiteau bătrânii pe o banchiză în larg, pentru că, la fel, nu mai foloseau la nimic. Când viața are întâietate lucrurile par să funcționeze chiar așa, trebuie să sacrifici ceva din tine. Și bătrânii aceia erau un fel de prelungiri ai celor tineri, dar cu timpul deveniseră anexe greu de cărat și tribul risca să se înece, tras într-un balans care trebuia echilibrat.
-O să fiu bine, m-a asigurat ea, acum la lecții.
Mama purta cu ea o haită de lupi, atunci am văzut-o prima oară. O are și azi, nu a eliberat-o, în unele cazuri i-a mai dat drumul.