Carmen Sorescu
Privitul înapoi, nu știu dacă neapărat la timpul trecut sau în mine, cea rămasă pe țărm; de multe ori am această impresie că cineva din mine pleacă pe mare, precum vechii greci, cu arme, provizii, ajutoare, spre o destinație cunoscută, precisă, la război, dar la unul de apărare. La războiul cu cine, dacă nu cu mine. E un paradox, să mă apăr de mine, mai ales de partea bună din mine, nerealistă, visătoare. Cu timpul am învățat să o țin în frâu, și-i dau să mănânce doar replici jignitoare pe care de-a lungul anilor le-am primit. Când se trezește și-mi spune ce să fac, atunci o servesc. Prin urmarea bunătatea mea e undeva într-o cameră obscură, nu vede lumina și când se duce la singura fereastră, de altfel extrem de mică, îi întind farfuria cu resturi din trecut, dar nu oricare, ci alese pe măsură, astfel încât să nu se mai agite și să stea cuminte la locul ei.
Așadar, dragă cititor, îmi pare rău dacă ești îmbarcat silit din pricina eului tău dornic de necunoscut, care la rândul lui nu îți poate opri pașii, gândurile.
Acea parte din mine care stă pe loc și privește cum copilul se desprinde și pleacă spre maturitatea nu știu dacă e parte părintească sau copilăroasă, în orice caz, una sau alta, nu au curaj, din mine pleacă un adult puternic, care cunoaște marea, corăbiile, dușmanii. Niciodată bătrânii sau copiii nu se vor duce la război, ei sunt cei protejați, cei care așteaptă, cei care trăiesc în trecut sau în viitor. De aceea, eu acum aflată pe această îmbarcațiunea albă nu pot fi decât la timpul prezent. Le fac cu mâna și le spun bun rămas, sper că mă voi întoarce, cel puțin așa cred, asta dacă nu voi fi prinsă în mrejele cine știe cărei scrieri, cine știe căror alge care vor răsturna arca sau cine știe cărui vânt care va rupe velele și voi pluti în derivă până la salvare.
Primul inamic căruia trebuie să-i fac față este judecata, se întrevede la orizont cu o flotă masivă, iar eu trebuie să mă strecor nevăzută printre dendritele agățătoare ale minții, desigur, oricând lațul lor mă poate scufunda. La fel ca în războaiele medice, pregătiri, expediții, lupte, vase răsturnate, dar mai ales moștenirea lăsată din tată în fiu pentru a răzbuna pe cei morți și mai ales umilința.
Salamina mea este tot un port care schimbă destinul, acest loc îl caut care nu îmi dă voie să mă încorporez în alți oameni străini, aceștia nu vor decât să iasă victorioși de pe urma întâlnirii cu mine, fură și apoi fug. Într-un cuvânt, procesul trebuie inversat, așa cum spune Herodot – un profet al viitorului –, trebuie să descopăr în mine, iar pentru succes îmi trebuie provizii și spatele asigurat doar atunci pot face față unei alte invazii. Dar, tăcerea este cea mai bună armă, în tăcere mintea devine o cârpă, nu știu nimic despre intențiile celuilalt, despre capcane, pericole, construiesc strategii, ziduri de apărere, și surpriză, mintea care după ce a absorbit mizerii nu o mai pot stoarce, rămâne îmbibată cu amintiri, cu ce ar fi fost dacă, cu presupuneri, cu întrebări care caută răspunsuri, exacte sau retorice, nu se oprește ușor, ea caută neîncetat. Îngrijorarea, tulburarea, neliniștea rămân cei mai buni paznici, niște fortărețe mereu cu luminile aprinse, noroc cu ele😊
Îmi plac oamenii care rămân în aceeași barcă pentru că atunci când greutățile umplu cu apă puținul spațiu încep munca, aruncă și aruncă până când pot respira, alții sar din barcă în barcă să se salveze, desigur, le e mai ușor, dar cu timpul nimic nu e al lor, doar apa adâncă. Îmi place să cred că am barca mea, aproape că a prins rădăcini, în ea rămâne cine poate, dar vă asigur că nu multora le place calvarul. Oamenii vor să fie zei, nu sclavi, bine primiți, bine văzuți, adulați, apreciați, dar pentru ce, pentru că se leapădă și se leapădă, știm bine, singurul de care nu poți fugi, ești tu însuți, precum umbra, cât ai fugi, e acolo, din când în când te mai afundă să-ți amintească că te-ai rătăcit. Cred că e devastator să trăiești pentru alții, prin alții, să te uiți mereu acasă sau mai rău, să nu-ți dai voie să pleci, nici măcar să te naști.
