Carmen Sorescu 
Între carne și oase
Sunt mulți oameni în jurul meu care s-au băgat de bună voie în sicrie și nu mai văd realitatea decât prin fantele lemnului rigid și umed care dă un disconfort vădit, chiar ieri am auzit pe unul strigând: Salvați-mă, salvați-mă, oricare ați fi, da-ți-mi o mână de ajutor! Și când m-am uitat, el de fapt, nu voia să se ridice, inventa tot felul de motive, de dragul discuției și al timpului pierdut, era un fel de test de prost gust depistabil de la distanțe mari menit să atragă atenția, un fel de manipulare ieftină: Priviți-mă ce rău o duc și nimeni nu mă ajută! Toată lumea se oprise la circul apărut din senin în cartierul nostru, doamna, căci era o femeie, aștepta un prinț călare pe un cal alb care nu voia să coboare din visele ei și o ținea una și bună că numai el o poate învia cu acel celebru sărut magic din povești, prin urmare, se văicărea ca un animal pierdut de turmă, nu o vedeam dar scheunatul se auzea în toate împrejurimile. Câteva secunde m-am învârtit în loc fără să știu cu precizie de unde vine sunetul.
În mare parte, când scriu, e la fel, mă rotesc în mintea mea fără să știu exact de unde vin cuvintele care se sparg de foi, dar ceea ce știu e că în nicio „poveste” pe care am scris-o nu am încurcat viața cu moartea sau realitatea cu ficțiunea, “poveștile” mele sunt sau 100% reale sau 100% ficțiune, nu-mi place să frankensteinizez personajele în niciun fel, nici ideea, această mixtură nu o pot fabrica, așa cum femeie de mai sus nu e nici vie, nici moartă. Poate că pe ultima sută de metri cele două se împletesc inevitabil ca două ramuri ale aceluiași copac aducând la liman pe toată lumea, cu autor cu tot. Cu alte cuvinte, prefer sau să rămân în afara sicriului sau să adorm în el și cu asta m-am supus judecății cititorilor.
Am încercat de câteva ori, deși știu scriitori care o fac fără nicio problemă, ci mai ales de dragul artei și nu am făcut decât să mă bag și eu într-un sicriu identic cu acela de sus și la final să nu se mai știe care pe care se mai poate salva. Doar că, uneori, la fel ca în filmul The boy who harnessed the wind vreau cu o bicicletă să pot iriga o grădină de legume, până la urmă totul e realizabil.
Femeia din sicriu e făcută și ea din crâmpeie, ba un sfat de la unul, ba de la altul, bandajată, singură într-o criptă, are în ea un ficat străin, un plămân de la un vecin, o mână de la mine, fața umflată, vânătă, frumusețea scursă odată cu rimelul. Te întrebi cine dorește un astfel de om? Nimeni. Prințul ei nici măcar de milă nu mai stă, mila s-a dus, s-a transformat în dispreț, la fel cum procedezi în fața unui cerșetor, îi dai o dată, de două ori, de câteva ori, după care nu mai ai nici tu pentru tine, nici măcar niște mărunțiș, iar până la agresivitate nu mai e decât un pas. Suferința e tăcută, restul e spectacol. Dacă vrei să fii crezut mai bine taci!
Acum câțiva ani un amic m-a invitat la o expoziție de artă, el fusese cu o zi înainte, îi plăcuse și se gândise nu știu din ce motiv la mine, poate că autorul era din Oradea, și orașul lui natal, dar mai ales exponatele urmau să ia drumul Americii iar în București mai aveau de stat doar câteva zile. Sala unde erau expuse lucrările semăna mai mult cu o hală, foarte înaltă, rece, era și iarnă, cu atât mai mult, pereții albi se duceau în sus interminabili făcându-se tot una cu orașul, cu noi. Cu sentimentul că atunci când pășisem în interior iarna nu se terminase, frigul părea stăpân peste tot, chiar acei puțin oameni care se plimbau nestingheriți păreau că sunt singuri pe un câmp plin de zăpadă și, mai ales, nu vorbeau, având parcă și cuvintele înghețate.
M-am uitat la obiecte, stranii, foarte stranii, nu știam ce sunt dar până să pun cap la cap elementele ciudate să pot face și în mintea mea o compoziție m-am trezit cu amicul spunându-mi peste umăr: Sunt oase, oase de cai morți, colorate! Angrenajul era destul de bun, lucrările ieșeau foarte bine în evidență. Pe pereții mari, imaculați, adevărate câmpuri de zăpadă erau atârnate oasele colorate dar sub alte forme, abstracte. Autorul nu avusese nicio secundă ideea să reconstituie un cal în mărimea lui naturală ci dimpotrivă, de exemplu, omoplații deveniseră suportul de susținere pentru o inimă imensă, care putea fi foarte bine un trofeu. Un trofeu colorat pe care-l câștigăm sau pe care-l oferim, îmi plăcea analogia. Asta m-a făcut să mă gândesc și la scris, ce iei din realitate și ce ajunge pe pagină poate fi o astfel de expoziție.
L-am întrebat de unde a luat oasele, pentru că în clipa în care amicul mi-a șoptit că sunt oase de cai morți m-am și dus cu gândul la pădurea de la țară a cărei margine era folosită pentru aruncat cadavre. Văzusem de multe ori animale descompuse, chiar într-o vară mergând foarte des la pădure eram la un pas să fac un studiu, în cât timp se desprinde carnea, unde se duce, ce alte animale, viermi sau muște o mănâncă și ce rămâne. Aveam în minte că autorul cutreierase prin astfel de locuri, mi-l imaginam cum cu batista la gură și pășind încet încerca să ia râvnitele oase. Dar nu a fost deloc așa, el a spus că le-a luat de la un abator care livra carne pentru celebrul salam făcut din carne de cal. Fără să fi gândit vreodată mi-am dat seama pe loc de ce nu mi-a plăcut niciodată salamul de Sibiu.
Prin urmare, cred că așa funcționează și scrisul, în primul rând te duci unde îți e mai ușor și iei oasele de care ai nevoie, dar cred că sunt și mari autori care umblă prin gunoaie și iau cu mâna lor fără să primească de-a gata oasele spălate, curate. Dar nu pot să nu mă gândesc și la faptul că am ros oase, deja am ridicat dintr-o sprânceană, da, celebrele costițe de miel. Vai! Oasele nu le-am dat nici la cățel de frică să nu-și rupă dinții, le-am aruncat, ei bine, dar măcar am păstrat ideea metaforică de oase, aceste cuvinte pe care le scriu în urma lor.
Între carne și oase trăim! În stratul acela infim, molecular pe unde își face loc doar sufletul.
Dar, femeia care s-a așezat singură și de bunăvoie în sicriu încă mai vorbește, „omul dacă nu vorbește moare”, chiar țipă, înghesuită în întunericul din ea avea loc o luptă aprigă între carne și oase, care pe care, sufletul ei atât mai făcea, schelălăia. Probabil că, precum autorul expoziției, și ea prefera oasele și nu știa ce să facă să ajungă la ele. Cred că era pe calea bună!
În timp ce priveam exponatele pictate cu tot felul de vopsele, fiecare cu paleta de culori specifică, aproape unică, mi-a venit în minte: Drumul oaselor! Filmul românesc dar mai ales gândul m-a dus la gulagul siberian unde au murit mii de oameni și care nu au fost îngropați corespunzător ci doar arși, astfel că oasele lor au rămas peste tot la suprafață, de unde și numele: Drumul Oaselor! Ajunsă în fața unui exponat, care la prima vedere, nu am știu ce reprezintă, dar gama de culori verzuie m-a determinat să-i spun amicului: Nu credeam că voi ajunge să văd cai verzi pe pereți. Din clipa aceea nu mai puteam pretinde că expresia: Cai verzi pe pereți, desemna ceva imposibil, irealizabil, fantezist, de necrezut. Și mi-am amintit de maică-mea care toată copilăria mi-a spus: Nimic nu e imposibil, iată că ajunsesem la acel apogeu al firii, când metafora se intercala atât de bine cu concretul încât nu știam de care parte sunt, și iar mă gândeam cât de ușor se pot îngemănă realitatea și ficțiunea, și totuși preferam de fiecare dată să stau doar de o anumită parte da baricadei ci nu la mijloc. Nu știu ce câștig sau pierdere am avut în urma acestei incursiuni în lumea acelei hale, dar pot să spun că atunci când am decis să o vizitez nu știam ce va fi și nu pot spune că am plecat să caut potcoave de cai morți, în niciun caz acel câștig neverosimil, necuvenit.
Deși, fiecare bucată în parte, operă de artă, avea un dezacord cu natura chiar dacă paradoxal făcea parte biologic din ea, un antagonism vizibil descompunea cu cât priveam mai mult. Poate că atunci când încerci să îmbini carne cu metal sau os cu metal, fiindcă oasele erau prinse între ele cu sârme, sârmulițe, șuruburi etc, nu faci decât la fel, să îmbini artificialul cu firescul. Fiecare vertebră putea fi desfăcută ușor cu șurubelnița, chiar ne-a exemplificat, într-un colț al halei era un punct de lucru unde artistul în direct arăta vizitatorilor cum asambla oasele unul câte unul. Avea un coș imens cu tot felul de oase și osișoare, deja colorate, sprayate cu diverse nuanțe și lega mai întâi ideea apoi oasele între ele. Spunea el, azi am o idee, după prânz o pun în practică, dar și un călăreț experimentat putea cădea de pe cal, așa că avea răbdare ca ideea să se așeze bine în mintea lui. Nu ne-a lăsat să plătim biletele, tot el era și acela care vindea, și într-un fel mă simțeam coruptă, nu puteam să-i spun că nu mi-a plăcut, în fond îmi plăcuse, dar dacă ar fi fost altfel, calul de dar nu se caută la dinți. Făcuse de multe ori gluma asta în timpul turului printre lucrări când ne explica despre dinții calului și mai ales cum e să devii din cal măgar. Cum că măgarul ar fi el dacă expoziția nu ar avea succes. Nu am urmărit succesul sau eșecul ei, amicul meu continua să-și sune cunoștințele să le recomande caii verzi pe pereți. A fost chiar un bun punct de plecare, mă bucur că am fost, nu se știe când mai am ocazia, lăsând de-o parte faptul că zi de zi pot vedea altfel de cai verzi pe pereți aici a fost o adevărată incursiune în metaforă. De când am deschis ușa și de când am plecat am avut impresia să sunt pe alt tărâm unde totul e posibil, unde cu câteva sârme și cadavre poți face o lume nouă. Chiar dacă la început poate părea cu susul în jos, pe parcurs te obișnuiești și consideri cât se poate de firesc să te duci la un abator și să spui: Vreau și eu niște oase! Le plătesc. Și ei să-ți dea fără probleme, gratis.
Revenind la femeia din sicriu care cerșește, la rândul ei, tot oase, ce altceva pot fi niște cuvinte aruncate alandala de la tot soiul de oameni care treceau prin cartierul nostru. Fiecare arunca ce avea și el în plus, oricum nimic consistent, ceva ce ținea de foame câteva minute: stai calmă sau nu ești singura.
Cine fuge după oase, oase mănâncă! Sau, oase semeni, oase culegi! Valabil și când scrii și când iubești.
Vorbeam cu mama zilele trecute la telefon, o sunase mătușa Ani, sora tatălui meu, făcea sarmale și, când a auzit că era rost de treabă, s-a oferit val vârtej să vină să o ajute, mama că nu, că se descurcă, ea nimic, în 30 de minte era la ea gata de treabă. Mama s-a scuzat că nu are ce să-i dea, o plătește dacă vrea, dar ea nu era genul să ia bani pentru că totuși îi era jenă de tata, nu ajunsese niciodată până aici, dar știa că dacă vine îi pica ceva. În timp ce vorbeam cu mama, așteptam de fapt apogeul discuției să vedem ce-i picase și mama într-un final zice, m-am dus la lada frigorifică și mai aveam niște oase de ciorbă, am întrebat-o dacă vrea și a zis că da. I-am dat toată punga, mi-a zis mama, cumva parcă fericită de pomana făcută, fiindcă subliniase ea, mătușa a plecat foarte, foarte mulțumită. Incredibil, mi-am zis, într-o secundă mi-au trecut prin cap tot felul de amintiri cum ea se mulțumea mereu cu oase, tânjea după ele, tot felul de nimicuri, orice ar fi fost dar să nu plece cu mâna goală. Dar de data asta adevărul concret al oaselor de fundul lăzii bătuse cu brio orice metaforă, mai ales a firii ei apucătoare. Mătușii niciodată nu-i ajunsese cuțitul la os, să fie atât de săracă încât să cerșească indirect, dimpotrivă, avea și are o situație foarte bună, dar ce zace în ea nu are nimic de-a face cu averea exterioară. Ea, în sinea ei, era lipită pământului și ajungea nu știu prin ce resort ciudat să împingă sărăcia sufletului în afară. De multe ori și bunica îi plângea de milă, pentru că se văita la fel ca femeia din sicriu, ajunsese până acolo încât să spună că nu mai au salarii, că sunt șomeri, oricum nimeni nu putea verifica, inducea milă, milă care după orice plecare se lăsa evident cu „punga de oase”.
Întorcându-mă la scris, câți dintre noi nu ne-am mulțumit cu oase?! Poate că oasele pentru unii sunt hrana de bază, ei văd prin asta ceva sățios, îndestulător, câți se mint, câți mușcă din adevăratul scris consistent, tare, dens ca o carne macră? Pe măsură ce trece timpul sau poate că îmbătrânesc, mi se pare că se scrie din ce în ce mai lipsit de substanță și văd numai păduri pline de uscături, clișee, oase de cai verzi pe pereți. Iar când intru într-o librărie e ca ș cum aș trece prin Siberia, mai întâi văd geamantane, vaze, farfurii apoi undeva mai în spate și cărți. Iată cum drumul oaselor nu e doar un loc anume, un traseu limitat, el se mută insidios în fiecare dintre noi, arde, pârjolește tot ce frumos și-și continuă menirea, cumva fără capăt.
