Carmen Sorescu
Joi a fost ultima zi când am vorbit cu Katerina, era relativ bine sau relativ rău, vorbea și mâncase griș cu lapte chiar înainte de a veni eu. Avea să fie și ultima ei mâncare.
Duminică am fost din nou, avea pleoapele rigide, abdomenul din ce în ce mai umflat, mult mai mult decât în prima zi când o cunoscusem, acel ceva creștea în ea din ce în ce, chiar părea că va naște în curând, abia mișca degetele și doar îngăima: Aaa! Aaa – prima literă a alfabetului, ca un copil mic care învăță limbajul morții. Cu mâna pe fruntea ei și cu degetul mare făcându-i masaj la ochiul lui Shiva am stat 10 minute, nu reacționa în niciun fel, doar: Aaa! Deși geamul era deschis, brusc simțeam cum nu mai aveam aer și inima a început să mă doară, am ieșit afară frecându-mă pe piept și m-am așezat pe canapeaua turcoaz de lângă fereastră. Soarele se revărsa peste niște cărți care proslăveau religia iubirii, Baha’i, le răsfoisem cu vreme în urmă, acum eram paralizată. Nu știu cât am stat nemișcată, înlemnită cu ochii pe gresia lucind în bătaia razelor ca niște faruri în plină noapte, pentru că da, realitatea devenise o noapte impenetrabilă și chiar dacă aveam ochii deschiși nu mai vedeam nimic. O rudă de-a Katerinei îmi spusese chiar cu o zi în urmă să nu mai vin la ea în vizită pentru că nu mai am de ce, nu mai comunică, dar aveam planul meu așa cum vorbisem cu ea și nicio secundă nu mă gândisem că nu fac față. Curios sau nu dar durerea ei se transferase la mine cu aceleași simptome, eram înțepenită, din cauza tensiunii nu mai auzeam și parcă nu mersesem până pe hol ci înotasem într-o beznă atroce.
Azi e marți, au trecut câteva zile, Katerina este într-o stare semicomatoasă și a orbit, dar e posibil să audă, așa mi s-a spus. I-am dus două lumânări, așa cum mă rugase ruda ei la telefon, pe care infirmiera le-a pus jos în baie, aș fi ingrată să spun că nu știu pentru ce, dar voi fi și am să spun cu amărăciune: Chiar nu știu pentru ce! Nu sunt supărată pe nimeni, nașterea își are chinul ei, la fel și moartea, cap coadă suntem făcuți să trecem prin travaliu. Dacă fiecare la naștere are o mamă din care vine, la moarte e altfel, e ținută în burtă ani de zile, până într-o zi când se termină gestația. Îmi amintesc astă-vară, de unchiul meu de 86 de ani, când l-am întrebat ce mai face, mi-a spus: E moartea pe mine! Și, cu gesturi ample, încerca parcă să se scuture, instant am vizualizat o plantă care-l acapara din ce în ce, îi lua toată energia și sângele, se hrănea din el…
Religia iubirii, inovația asta de prost gust cu ale cărei ziceri erau tapetați pereții nu aduce nimic nou, pentru că nu, în orice religie este iubire, și cred cu desăvârșire că orice sectă este o boală. Văzusem în Turcia în apropiere de Efes o pădure de pini, scoarța lor începuse să fie atacată de o ciupercă care îi decojea, iar cum se știe, fără carcasă orice și oricine moare. Așa se făcuse că unii copaci erau căzuți, la fața locului o echipă de, chiar mă întrebasem cum se numeau cei care-i vindecau încercau să-i salveze. Forau în scoarță, în trunchi, puneau frunze la microscop, chiar acolo instalaseră un cort în care făceau toate astea. Când am întrebat pe cineva ce se peterece, a spus, posibil să vină din interior, din sevă. La imaginea asta mă gândeam când am spus că sectele sunt boli, că derivă din mamă, și în general, multe afecțiuni moștenite dar și cancerul etc. Iată cum citatele scrise pe pereții din clinică erau pentru mine niște licheni care se împânzeau maladiv peste frumusețea de ziduri albe. Desigur, și în Katerina se întâmpla același lucru, metastazele măcinau pereții corpului ei.
E 6 dimineața și am deschis documentul, conform pactului nu trebuie să ratez nicio secundă petrecută cu ea, și se pare, mai ales nefiind lângă ea petrec totuși timp cu ea. Neputința față de ea, față de mine și de lumea din jur, mă face nedemnă. Simplu gest de a pune pe hârtie tot ce știu despre ea, e ca și cum aș înstrăina-o de mine, aș vinde și aș da și altora, dar asta și-a și dorit: Oamenii să nu conștientizeze moartea. Scrisul nu este nimic altceva decât o metastază, el se răspândește rapid de la întâmplarea principală pe care vreau să o așez pe hârtie la alte aduceri aminte și tot așa, se disipează, invadează. Sunt sigură că și Katerina știa asta… și a vrut într-o altă formă, să transmită ceea ce o subjugase. E ora 8:05, Katerina a murit.
