Regele va sosi în această seară

De altfel, bunica, în fosta cămară, pe care mai târziu părinții mei au transformat-o în baie, avea două cufere din lemn, cu capace înalte și balamale metalice, intram acolo numai când era ea pleacă, așa s-a făcut că într-o zi am găsit două cutii de curmale aduse tot de bunicul în drumurile lui la București. Bunica, aveam să aflu mai târziu, crezuse că sunt bomboane, ce e drept prin ambalajul în care erau nu se vedeau foarte bine și le păstrase pentru colivă, întotdeauna ce era mai bun și mai frumos se păstra pentru prăjitura funerară, nu pentru nepoți, întotdeauna pentru sufletul morților respectul era cu mult mai mare decât pentru al celor vii. Dacă mergeam la biserică sau la cimitir ne puneam cele mai bune haine, pantofii de sus, ne aranjam cu baticuri care miroseau a naftalină, altfel se întâmpla când mergem la magazin sau chiar la rude în vizită. Am rupt ambalajul subtil să nu se cunoască și am mâncat două curmale, nu aveau gust deosebit, mi-au plăcut sâmburii, lunguieți, ciudați, nu semănau cu semințele niciunui fruct pe care-l știam.

Continuând acum drumul spre noua mea locuință și disecând cu privirea palmierii, crengile semănau desigur cu niște săbii, lungi, tăioase, mi-am dat seama că fructele erau în pârg, verzi și nu semănau deloc cu ce văzusem eu în cămară. Curmala cu care ani de zile trăisem în minte nu avea nicio legătură cu cea de la fața locului, făceam ochii mari, dar dădeam vina pe călătorie. Primul meu drum cu avionul a fost terifiant. 2 ore mi se păruseră 2 ani. În anii studenției când avusese loc accidentul aviatic de la Balotești eram la Institutul Medico-Legal la cursuri, profesorul a spus să rămânem să dăm o mână de ajutor. Faptul că umblam prin sacii negri aduși de militari, ba cu mănuși, ba cu ochelari, ba cu pense, în acel amestec de pământ și carne, într-un miros de arsură, mai mult prăjeală, nu-mi dăduse niciun sentiment de temere. Lucram simplu și cu precizie, chiar cineva a găsit un deget cu un inel și toată lumea s-a oprit din lucru de parcă ar fi ieșit din sacul negru ca din burta mamei un copil, era oricum un pas, paradoxal, dacă cineva din zecile de persoane care aștepta afară ar fi recunoscut inelul ar fi fost desigur vorba despre a da viață cuiva, ai recunoaște existența. Primul pas în avion a fost de nedescris, am vrut să mă dau jos, m-am îngălbenit pe loc și am înțepenit pe scaun, mă uitam în ochii lui ca în ochii vânătorului, să-i înduplec mila. Ce bine dacă aveam o casă avion, nu mai vorbeai deloc, auzeam înfundat vocea de lângă mine. Probabil că spera să râd, desigur nu râdeam, mai mult de atât atunci mi s-a declanșat fobia de avion.

Când am aterizat la Amman eram ca pe altă planetă, pe străzi nu erau oameni, decât câțiva muncitori, presupuneam după haine pakistanezi sau indieni, totul în culori care imitau deșertul, casele, clădirile, gardurile, pisicile, și ele galbene, doar palmierii însuflețeau și în surdină chemarea la rugăciune a muezinilor. În supermarketul în care am intrat prima oară, și care-mi părea interminabil, am găsit un tip de ciocolată cu lapte și alune de 200 g, mi-am luat 4, după care am plecat la hotel. Aici era o mare hărmălaie: Regele va sosi în această seară, spuneau toți angajații care alergau care încotro cu scuza că nimeni nu mă putea caza, noroc cu ciocolata. M-am așezat pe unul din fotoliile de la intrare și am mâncat bucățică cu bucățica o ciocolată de 200 g, fără să-mi dau seama, privind forfota și arhitectura islamică, nouă pentru mine, timpul a trecut ca și când aș fi fost în paginile unei povești cu Aladin. M-am trezit din starea de reverie, combinată cu amorțeală, curiozitate, oboseală, când unul din recepționeri m-a bătut pe umeri: Regele va sosi în această seară, ne cerem scuze, pașaportul! În timp ce căutam prin geantă îmi spunea că mă strigase de câteva ori: Sister! Sister! Dar, evident, nu reacționasem la acest nume, și dându-și seama de perplexitate mea mi-a spus că atunci când nu știi care e numele unei femei îi spui Sister și dacă nu știi numele unui bărbat îi spui pe numele profetului, Muhammad. Așa îmi explicam de ce auzisem așa des numele, nu neapărat că acesta ar fi fost din buletin ci mai ales că oamenii nu se cunoșteau între ei dar simțeau nevoia să-și fie mai apropiați. Imediat am făcut legătura cu Isus al nostru, cum ar fi fost dacă mă întâlneam cu un străin și m-ar fi întrebat de o stradă, să-i fi spus: Isus, mergi înainte, apoi la dreapta?! 😊 Eram toată un zâmbet, dar pe de altă parte, mi se părea incredibil de ingenios.

(sursa foto: https://www.usnews.com/news/)