Carmen Sorescu
Bine ați venit în lumea reală! (2)
După o vreme chiar s-a întunecat, apusul se pierduse demult peste păduri și nu văzusem alunecarea soarelui de partea cealaltă, dar apăruse, tot de partea cealaltă a lumii chipul meu reflectat, de-acum o copie a mea se ținea după tren neîncetat, trecuse peste ierburi, peste pietre, peste lacuri și era la fel, neschimbată. Chipul real, la rândul lui trecuse tot prin atâtea cazne, mai ales trecuse peste alte chipuri, încercând în lupta lui pentru supraviețuire să se alinieze precum o planetă în rând cu altă înfățișare, cu altă posibilitate. Și așa cum nu pe toate corpurile cerești este viață nici pe multe fizionomii nu este, sunt doar ochi, forme globulare, sticloase care nu m-au reflectat.
Nimic nu învinge mai bine ca depărtarea. Întinderile vaste de pământ, cerul liber căzut și parcă lipit, faptul că nu exista niciun adăpost, niciun reper, nicio limită, creșterea continuă în lung și-n lat mi se păreau de o forță cu care nu era bine să mă pun. De asemenea șiragul de amintiri venit tot din depărtări care se împrăștiase și el era parte din culmea neatinsă.
Orice durere dispărea prin simpla risipire pe fereastră, oamenii care fuseseră la capitală la consultații, analize, operații, marea majoritatea a călătorilor asta făcuse, îi văzusem pe mulți cum citiseră pe foi medicale dar nu se văicăreau de nimic, călătoria cu trenul avea și calitatea de-a anestezia prezentul, toți povesteau despre tinerețe. Oamenii erau împăcați cu soarta, cu acea fatalitate implacabila care nu depindea de mâinile lor sau ale medicilor, iar asta îi făcea mai buni, nu mai conta ce boli aveau, conta că aveau o casă și se îndreptau spre ea. Expresia: Așa a vrut Dumnezeu, părea un motto care probabil fusese scris pe tren, iar eu la urcare nu-l observasem. Trenul nu era altceva decât un tunel al timpului în care, odată intrată, lumea se revigora, prospețimea ieșea la iveală ca spuma laptelui dat în foc, iar oamenilor încărunțiți nu le-aș mai fi dat vârsta.
Ochii ca niște șerpași mă călăuzeau spre înălțimile mele sufletești, nu priveam pe fereastră, deși în practică asta făceau, dar ca un bumerang privirea se întorcea la locul de origine și mă unea cu toată acestă câmpie, mă prelungeam și eu fără să vreau în acest mare solvent, la fel ca o plantă spre lumină. Se formau tot felul de umbre, decupaje cărora încercam să le dau un sens și la fel ca în cartea The power of the dog, de Thomas Savage, tradusă în limba română sub titlul În ghearele câinilor, unde citatul din Psalmi 21-20: „Izbăvește de sabie sufletul meu și din gheara câinelui viața mea”, justifica umbra făcută de coline sub forma unui cap de câine pe care nu oricine o vedea și care dădea o putere stranie; și era ca și când și eu încercam să-mi iau viața din depărtare și nu ajungeam la ea. Chipul meu reflectat, deghizat în lumini și umbre păcălise, ajunsese până acolo, se lipise și el de cer, de pământ, tot una, sfărâmat, amestecat, provenit din dărâmarea vieții și a morții deopotrivă, un moloz, moale și alunecos, și îmi era tot mai clar că, nu doar că nu îmi aparținea în totalitate, nu-mi aparținea deloc. Numai că asta nu era nimic, geamurile opuse se reflectau ca două oglinzi infinite iar rezultatul nu era unul armonios ci dimpotrivă unul dezastruos, o lume răsturnată, dată peste cap, nimic nu mai era la locul lui, iar privitul pe fereastră era obositor, confuz, derutant, creierul nu era obișnuit cu această formă a realităților suprapuse și întretăiate iar pentru o vreme am renunțat, nu de alta, dar în mine avea loc același fenomen.
Călătoria cu trenul a fost mai mult o prefață, un cuvânt introductiv la ceea ce avea să urmeze, mi-a amintit și de data asta, deloc straniu, că întotdeauna trecutul este în fața mea, precum însoțitorul care-și duce infractorul în celulă, atât sunt de legată de acest loc, cu sentință pe viață. Unul din motive pentru care îmi place să ajung aici, ca probă a reconstituirii sau nu, este să dezgrop nu doar amintiri și chiar să scotocesc prin sertare, prin bibliotecă, prin șifoniere, aceleași lucruri mici, vechi, îngălbenite stau de pază, apoi aerisesc, pun naftalină: venirea mea aici e ca udatul direct la rădăcină, planta după înec își revine din uscăciune. Grație și dizgrație în același timp, bucurii și mucegai. Aici cuvintele nu mai aveau nicio putere, tăcerea inunda și amorțea, după care lăstarii acestor pagini. Am deschis ochii, trenul este încă aici, încă nu mă pot da jos, ce mă fac, rândurile ca niște șine de cale ferată mă duc, mă tot duc…
