Psyche: Viață, respirație…

O dată în viață trebuia să scriu și despre suflet, este ca pelerinajul la un loc sfânt, ca un bun credincios fidel scrisului trebuia să fac drumul în beznă.

În căutarea sufletului… Sună curajos!

Când ai atâtea lucruri de distrus e preferabil să scrii despre lucruri nepalpabile, abstracte, mai puțin sesizabile cu ochiul liber decât despre lei, spre exemplu. Îmi e o frică teribilă de lei, asta din cauza unui vis recurent în care mă întâlnesc cu un leu mergând agale în libertate și nici asta nu ar trebui să fie bizar, dar timp de zece ani am mai avut un vis în care eram într-un lift care nu se mai oprea. Într-o zi însă, am intrat într-un lift dintr-o clădire pe care nu o cunoșteam, un magazin nou, imens, căruia i se făcuse o publicitate pe măsură, și liftul nu se mai oprea, trecusem de acoperișul cupolă, vedeam străzile mici, oamenii cât furnicile, liftul nu se oprea, exact ca în vis, mi-am zis în gând: Acum se întâmplă. Aveam spaima din vis, identică, aceeaşi neputinţă, acelaşi blocaj al mâinilor şi, mai ales, golul din stomac care se contopea cu golul la care priveam în jos. Ameţeala mă purta cu ea şi secunde bune nu reuşisem decât să fiu parte din acest ansamblu năucitor. Noroc că în lift erau nişte japonezi, pozau contorsionați, cât pe spate, când pe burtă, nu ratau niciun unghi. Japonezii m-au calmat, ei nu au fost în vis niciodată, dar mi-au amintit de un amic care spunea cândva: E bun un japonez la casa omului, am zâmbit tot cu teamă și la amintirea asta. Liftul se oprise între timp încet şi foarte silențios, eram într-un turn de observație de care nu aveam habar că există în acea clădire, altfel nu m-aș fi urcat. Pe acest principiu, al îndeplinirii visului la un moment dat, aș merge în safari în Africa să mă întâlnesc cu leul în condiții decente de viață, să-l descopăr mergând agale în libertate, pentru că nu mare mi-a fost mirarea să văd acum câteva zile o știre într-un ziar despre un leopard scăpat de la o grădină zoologică privată. Am început textul vorbind involuntar despre frică, nu ştiu de ce, sufletul meu aici m-a dus. Deci, despre suflet…

Nimeni nu l-a văzut, nimeni nu l-a palpat, nimeni nu l-a auzit sau mirosit, pentru suflet nu avem simțuri umane. Pentru suflet ne trebuie un simț divin. Și sunt oameni care percep și zona această nevăzută, „întunecată” tot cu ajutorul sufletului, ele reușesc să comunice între ele dacă sunt lăsate libere, nu au nevoie de corp, pot ține legătura și la distanțe mari.

Sufletele sunt niște copii închiși în casă de părinți netrebnici care vor să-i pedepsească cu orice preț; ei stau la geam și privesc, uneori strigă după ajutor, dar niciodată nu sunt auziți, fiecare se consolează cu pivnița rece a corpului. De asta sunt ușor de înșelat, pentru că nu cunosc nimic despre lumea de-afară, cred pe cuvânt tot ce se spune.

Îmi amintesc perfect, era o zi de vară și abia mă trezisem. Era dimineaţă,  am trecut pe lângă mama şi am atins-o din mers cu mâna, eram adormită, nu am spus nici măcar bună dimineața, doar o grimasă care spunea: Încă o zi, făcuse deja omletă cu pătrunjel şi am mâncat împreună  Apoi m-am dus prin grădina de legume, aveam de terminat niște treburi, m-am întors la masa de prânz, făcuse ardei umpluți cu orez, am mâncat din nou tăcute, ne mai zâmbeam una alteia, obosite. Seara am strigat-o: Hai la culcare, și uite așa a trecut ziua când practic am vorbit numai prin tăcere, și tăcerea nu era decât izvorâtă din sufletele care se împleteau și se sfătuiau între ele. În tot acest timp, copiii din noi erau liberi și creșteau împreună acolo, în mijlocul curții, dezbrăcați, nerușinați, liberi. Eram de-o vârstă cu mama și mama de-o vârstă cu mine şi astea ne unea mai mult decât legătura mamă-fiică. Faptul că ne balansam în aceeaşi vârstă a spiritului, egalitatea la care ajunsesem fără niciun cuvânt în ajutor nu era decât rodul unei mari înțelegeri. Povestea sufletelor aşa poate începe, când brusc, aflându-mă undeva, nu contează unde, îmi amintesc de ea și în câteva ore sunt în gară la bilete. Deși stau la rând, zgomotul roților de tren deja l-am simțit, florile de maci dintre șine deja le-am văzut, am trecut printre lanuri, am lăsat în spate orașul care respira înăbușit ca un sugar în scutece, şi-i simt atingerea prin îmbrățişarea imaginară. În mintea mea, ajunsesem, dar trebuia să-mi urc corpul în tren. Corpul, mereu pacostea, mizeria, foamea, setea… Dacă detest ceva mai mult e să am corp, mi-ar fi plăcut nespus fără el, aș fi ajuns la mama instant și ea la mine la fel, poate că nici nu ne mai dezlipeam, poate că distanța nu mai era.

Limba română este plină de locuțiuni și expresii despre suflet, este o listă mare într-un wikționar, am să reiau doar câteva: A-și trage sufletul = a respira.  A lua de suflet = a adopta un copil.  A da de suflet = a-și ceda copilul unei persoane care-l adoptă. A-și încărca sufletul cu… = a comite o faptă rea. A avea (ceva) pe suflet = a fi preocupat, chinuit de ceva. A avea (pe cineva) la suflet = a nu iubi (pe cineva), a nu-l simpatiza. A (-i) scoate (cuiva) sufletul = a nu lăsa (pe cineva) în pace, a sâcâi, a enerva.

A-i ieși (cuiva) sufletul = a muri; a munci din greu, a se chinui. Cu sufletul la gură =  în agonie; respirând foarte greu de oboseală sau de emoție. A-i veni sufletul la loc = a-și potoli respirația; a se liniști.

Sufletul este „împământenit” în limbajul uzual foarte bine, deși locul lui nu e în niciun caz în pământ și acest lucru face situația destul de stranie. Expresia: Sufletul pe tavă, este obișnuită în exprimarea curentă, oamenii știu asta de mii de ani, nu e nimic nou că ne dăm de pomană ce aveam mai de preț în noi, sufletul nu poate fi cumpărat cu bani, case, lui nu-i servește la nimic, doar corpul se lasă cumpărat, el e lacom și nesătul, carnea lui este elastică, poate cuprinde foarte multe. Corpul domină, așa cum domină orice lingușitor, orice mincinos; corpul este leul fiecărui om, şi cu toate astea când iubim îl ținem în cuşcă, scoatem la bătaie partea, nu neapărat minusculă, ci partea insesizabilă şi asta pentru că e sarcina ei.

Acum doi ani am mers într-o excursie cu autocarul, la o distanță de 150 km față de orașul în care locuiam, să fi fost cu toții cam 25-30 de persoane, era un festival de tradiții, multe corturi, tot felul de nimicuri, dansuri, cântece, cum este de obicei. Ghidul a venit la grup și a spus: Puteți cumpăra orice, aveți de la sponsor contul deschis. Asta a venit exact așa: Wow. În prima fază, e o bucurie neînțeleasă, toată lumea întreba, orice, chiar orice, și el repeta și era bucuros de veselia noastră, da, orice, repeta el. Însă el era doar un ghid, el nu putea lua nimic, dar îi străluceau ochii de bucuria noastră. Unii și-au luat pături, mese, măsuțe, obiecte mari, mici, până la urma orice, era gratis. Sentimentul era unic, nu mai trăisem un astfel de moment, dar în câteva minute ceva în mine regla și adapta noua realitate la dorințele mele. Nu am luat nimic. Spre final, m-am reîntâlnit cu grupul, iar ghidul, văzându-mă cu mâinile goale, a rămas perplex.

– Îți e rușine?

– De ce?

– Să iei ceva?

– Nu, dar nu-mi trebuie nimic.

El nu credea și dădea vina pe rușine. M-a tras la cel mai apropiat stand, care era cu parfumuri și a zis să-mi aleg, mi-am ales unul la întâmplare, dar m-am uitat totuși să fie de femeie, i-am spus mulțumesc. El continua să fie nemulțumit, aproape jignit, a tăcut și mi-a mai pus încă 3 parfumuri în pungă, 3 încăpeau. Era ca și cum le lua pentru el, pentru că el nu avea voie.

Apoi ne-am petrecut ziua și prin alte locuri, dar observasem că acest ghid nu mă scăpa din ochi, îmi amintesc că  m-a întrebat la un moment dat:

– Te simți bine?

– Da, foarte bine, e cea mai fericită zi din viața mea!

– Cum, nu ai luat nimic?

– Ba da, tocmai asta! Aveam tot și de fapt am realizat de cât de puțin am nevoie!

-?!

– Mulțumesc, a fost cel mai frumos dar!

Omul era vădit încurcat, nu dădeam semne să-mi fie rău, mâncasem la masa de prânz cu ei, mergeam drept, vorbeam cu colegii, păream totuși în regulă.

– Și totuși? E o problemă cu tine! Îți e rușine!

Râdeam, pentru că nu-mi era deloc. Juram în sinea mea că nu-mi e, dar nu îmi trebuia nimic. Îi mulțumesc și azi pentru că numai așa, cu ajutorul lui, mi-am scos sufletul la cumpărături, și el zicea: Nu, nu, nu. L-am urmat întocmai și am fost fericită. Este foarte simplu să urmezi vocea sufletului, nu greșești niciodată, numai el te duce la fericire.

De multe ori îmi iau haina din cuierul care se află lângă ușa de la intrare și plec, repede, fără să mai aprind becul. Dacă este frig, iau din același loc și o eșarfă pe care o pun la gât și căreia îi fac o fundă în partea dreaptă. Toate astea la repezeală și pe întuneric. Ieri m-am trezit mai devreme, mi-am luat eșarfa din cuier și m-am oprit în fața unei oglinzi să-mi fac funda. Nu am putut. Mă uitam în oglindă și degetele se încurcau. A trebuit să sting becul ca să-mi aranjez eșarfa.

Sunt anumite lucruri pe care le pot realiza numai pe întuneric.

Poate din obișnuință, poate nu. Cel mai mult m-a distrat faptul că degetele nu mai știau nimic, dar nimic, mi-am desfăcut nodul de câteva ori și am reluat, dar fără succes. Cred că așa se întâmplă când vreau să fiu singură, în bezna mea, sunt anumite trăiri cărora numai așa le găsesc sensul, uneori din reflex ele se rezolvă singure. De ce lumina nu ajută? De ce ochii care privesc nodul, împotmolirea din mine nu contribuie cu nimic, zac neputincioși în masa amorfă a unei cărni atrofiate? Mâinile știu ele singure ce au de făcut, ochii de data asta încurcă.

Dar lucrurile nu stau chiar așa negre, sufletul pentru a se manifesta are mâini, articulații, voce, cuvinte, tot ce spune și face îi aparține, corpul este un instrument ajutător. De exemplu, a iubi fără corp nu se poate, cum nici a iubi fără suflet nu se poate, nu ne abandonăm corpurile prin case străine și plecăm, la fel și sufletele, nu le lăsam pe străzi. Ambele sunt de acord, expresia: mi-a luat inima și a plecat este poetizată desigur, dar vrea să spună cum că trupul e golit, ceea ce e fals. Nimeni nu se golește decât la propria moarte.

În clipa de față, corpul meu scrie într-o cameră ferită de ochii lumii, așa cum facem toți, dar sufletul mai mult cutreieră undeva prin grădina de la țară. Întrebă-l și tu pe-al tău și vezi ce zice.

Sufletul tău unde e? Și mai ales de cine se ascunde?  Încearcă să vorbești cu el și nu o să-i dai mai mult de cinci ani. O să vă distrați, numai scoate-l la aer.

Poate ar trebui să ne recalculăm timpul, anii, vârsta, după un alt model, în funcție de acest mic, mare amănunt, pătrunzător până la oase și perspicace, sufletul.

(sursa foto: theoi.com)