Carmen Sorescu 
Trec prin viață așa cum trec uneori în joacă cu mâinile pe luciul apei, o vreme corpul lasă urme, vibrațiile se pierd, însă poveștile lui rămân și după moarte. Lipsa corpului nu mă împiedică să citesc cărți ale unor autori morți, mă mulțumesc cu biografia găsită pe internet și mă strâng mulțumită în ființa mea. Trec prin viață prea ușor, mult prea ușor, fără să-mi dau seama, fără să ating pământul. Așa cum tiara de lumină din jurul capului unui sfânt apare din poveștile spuse de oameni și în jurul meu milioane de atomi se adună într-un fel de protecție, iubire. Frumoase sau triste, adulate sau îngropate, cu nunți sau înmormântări, fiecare om are în jurul lui această materie, aparent invizibilă care formează întregul și mai ales însuflețește.
Fără povești omul este doar un corp alb și rece, grotesc.
Reunirea elementelor eterogene, îmbinarea emanațiilor de tot felul, corp-spirit face posibilă existența. Sunt oameni care doar trăiesc, mănâncă, se mișcă, procreează și mor, cad în corp ca în propria cursă. Sunt însă și oameni care lasă în urma lor după moarte această dâră de povești, în aer sau într-o carte și continuă să trăiască prin ele în altă formă. Poveștile, unele autentice, altele imitații înșelătoare, spoieli, ficțiuni, cazuri reale, fantezii, nu contează ce fel, toate formează un fel de biodiversitate, toate trec prin viscere, gânduri, conștiință formând o ființă materială care se ține scai de corp într-un sincretism perfect. Cele două ființe, una rece –corpul – și această ființă caldă, plină de energie. Și mai pe scurt, când ajungi să trăiești în simbioză cu propriul corp este ideal. De exemplu, eu vorbesc de corp ca și cum e ceva străin sau ceva temporar pe care nu mă bazez, eu sunt ființa caldă care pot pleca oriunde, oricând, el nu. Sunt oameni care nu ajung la acest consens niciodată și trăiesc separat, corpul cu viața lui, spiritul la fel, își vede de viața lui. Nu țin neapărat să separ inseparabilul, doar că uneori devine necesitate, supraviețuire, când și unul, și altul își dau seama de pericol și fac această disjuncție. Câți dintre noi nu am fost cu corpul într-o parte și cu sufletul în alta? Din păcate, niciunul nu poate fi ținut în zgarda îmbinării dacă nu se înțeleg, oricând una din părți poate trăi clandestin. Vine o vreme când ori una ori alta sunt anesteziate, otrăvite, intoxicate, câinoase, iar armonia cu alt animal nu se realizează niciodată până nu devii la fel. Cine e barbar și crud? Ați ghicit, corpul! El trebuie hrănit, altfel stomacul, prin mediocra lui inteligență, supune, da, și stomacul are o inteligență anume care nu poate depăși stadiul câinos. Și când ajungi aici nu mai vezi decât casa, siguranța, mâncarea, disperarea de-a avea sau de-a nu pierde bunăstarea corpului. Și sufletul rămâne chircit undeva la periferie hrănit cu mizerii…
Sau poate că titlul ar fi trebuit să fie: Clandestin în propriul corp.
Realitatea e o bucătărie goală în care intri să mănânci și pleci cu stomacul mai gol decât ai intrat.
Zilele astea trebuia să spăl frigiderul, nu închisesem bine o sticlă de sos de soia și s-a vărsat, oricum era și dezordine. Stăteam liniștită că am mâncare, chiar nu-mi era foame. Am făcut curat, două etajere le-am golit, restul am aranjat, de-acum frigiderul părea foarte gol și brusc m-a luat foamea știind că nu am nimic. E amuzant, dar am un stil de a trăi care funcționează pe sațietate, dacă frigiderul e plin nu îmi e foame, se strică mâncarea și arunc, dacă e gol mă ia disperarea. La fel în concediu, am o frică teribilă că e frigiderul gol, de aceea prima grijă e să cumpăr ceva, să fie acolo, chiar dacă de cele mai multe ori nici nu mă ating de produse. Exact așa se întâmplă și la alte cote, dacă am pe cineva în casă, nici nu vorbesc cu persoana, soț, soră, mamă; dacă nu am, încep și dau telefoane, ies în oraș. În ambele situații, golul trebuie umplut, golul sperie cel mai rău, fie că e un raft de frigider, fie că e o cameră sau o foaie albă.
Mama, în casa ei, în fiecare colț, are o vază, și-mi amintesc că într-un an i-am golit pereții de tablouri și când a venit acasă a rămas uimită, a zis că dacă vreau eu așa, bine, dar după vacanță va rearanja. Când am întrebat-o de ce are în fiecare colț câte-o vază, mi-a spus să umple golurile. Mamei nu i-au plăcut niciodată aceste goluri, pe cele sufletești nu i le cunosc. Am sunat-o acum câteva zile, ca niciodată avea o voce bolnavă, îmi spusese soră-mea că era în pat de dimineața și când am întrebat-o ce face, mi-a spus simplu:
– Mi-e frică de moarte!
La auzul răspunsului, am tăcut fără să vreau, cuvintele muriseră instant, de fapt nici nu se născuseră, simțeam între creier și buze un tunel lung, negru, sumbru și foarte îngust prin care nu încăpea nimic nicio literă, cuvânt nici atât. Mi-am dat seama că trebuie să spun o glumă sau să schimb subiectul, dar nu am putut, nu puteam evita acest inseparabil moment al vieții, atunci i-am zis:
– Și mie.
Iar acest Și mie suna caraghios, într-un fel nenatural, pentru că nu credeam ce spuneam, voiam să-i transmit că și eu voi muri, toți suntem la fel. Mă gândisem de multe ori la moarte, la a mea sau a ei sau a altor oameni și de fiecare dată aveam senzația de gol în stomac și vomă, dar tot ce voiam era să-i transmit că nu e singură, chiar dacă apelasem la mulțime. Din păcate, atât am putut spune la replica ei care m-a luat prin surprindere. Se mai auzea din când în când câte un da, așa pierdut. I-am amintit despre o excursie pe care urma să o facem în scurt timp, și mi-a spus că vorbesc despre lucruri SF. Deși excursia propusă de mine era cât se poate de umană, la 100 km de casa ei și mai ales fusese de multe ori, de zeci de ori, era ceva obișnuit în viața noastră, brusc acest banal devenise SF. Când spunea toate astea, distanța dintre noi creștea, simțeam cum se depărata de mine și cum o pierdeam, nu o mai puteam ține lângă mine. Toate refuzurile ei măreau intervalul și o îndepărtau într-un nepalpabil infinit. La un moment dat exact asta mi se părea că vorbesc cu un atom pierdut în spațiu plutind într-o cavitate ciudată și pe care nu știam să-l fac să orbiteze în jurul meu. Mama se risipea chiar atunci când vorbeam cu ea la telefon și așa, cu vocea secătuită atrasă și absorbită de ceva negru cu care nu mă mai confruntasem niciodată, ea se ducea într-un hău de unde se mai auzeau doar câteva chicote. Se dezumaniza de una singură sau cu ajutorul meu, uneltea împotriva gravitației, iar eu făceam eforturi să nu-mi scape, mama era doar un balon în mâna unui copil mic pe care cea mai mică pală de vânt o putea smulge. Acest mare gol pe care mama-l presimțea, propriul ei gol, o pusese jos, de câteva zile stătea în pat fără să sufere de ceva anume. Mama renunțase la toate poveștile, nu spunea nimic, doar mă asculta și totul parcă se dilua fără răspunsul ei, dezlânarea estompa și mai mult legătura, iar conturul ei, dat tocmai de aceste povești în care se implica, mereu se subția. Tot ce-i spuneam eu, toată limbuția, poveștile nu erau altceva decât niște gaze toxice care o înăbușeau, și ea, dintr-un firesc reflex de „supra-viețuire” pleca. Mama era inertă, nimic nu ricoșa din pieptul ei, prin tăcerea ei impasibilă ca un scut nu trecea niciun cuvânt, nici din partea mea, căci părea că nu mă auzea. Legătura ei cu tăcerea era mai puternică și parcă era într-un loc doar al ei pe care nu voia să-l împartă cu nimeni, în niciun caz nu era acea inocență pe care o ai atunci când găsești ceva nou și te bucuri și vrei să spui și altora, cumva nu mai stăpânea nimic, nici pe ea.
Era din ce în ce mai clar, cu această tăcere nu ne mai găseam una pe alta, cuvintele dintre noi erau alei, drumuri, rute, hărți ale conversației, iar acum eram în deșert. Mai mult de atât, în mama se năștea altcineva, tăcerea odată instalată rafina și decolora, apărea un om pe care nu-l mai cunoșteam, falit, istovit; și nu era ca o naștere, ea devenea propria moară care se măcina și la final nu vedeam decât cenușă. Tăcerea era tot una cu zgura, acerbă, astfel încât pentru mine însemna un milion de săgeți, un milion de cuvinte otrăvitoare. Tăcerea era alarmă, era și clopotul de la biserică, care uneori spărgea timpanele, dar și cel de la școală care spune pauză, urmează altceva, libertate.
– Alo, alo, nu te mai aud, sun iar!
Mințeam, auzeam foarte bine, numai că era un fâșâit ciudat, nu era respirația ei, era de la comunicarea prin satelit, speram ca țârâitul telefonului să o trezească. Am sunat înapoi după un minut:
– Alo, mă auzi?
– Da, a răspuns ea.
Și acest simplu da însemna ca era acolo cu telefonul în mână, așteptând să-i spun când mă duc la ea.
– Hai că mai e puțin…
– Da, așa spui tu.
Fără povești omul este doar un corp alb și rece, grotesc, nici nu învinge, nici nu se lasă învins, stă să fie luat de curent.
Aflată într-o stare imponderabilă, plină de un trecut care începuse să doară, mamei îi făcea bine această dez-golire. Sau dezrobire. Căzută sub propriul excedent, cu cât ești mai plin, cu atât e mai greu să te târăști, mama părea să aibă un surplus de ființă la care voia să renunțe.
*
Când eram studentă și aveam ore la Institutul de medicină legală, cadavrul pe care se studia se numea material didactic, astfel încât să-l privești ca pe-o piatră, nu puteai intra în empatie cu un obiect neînsuflețit, pentru că despre obiecte vorbeam acolo, ca despre o masă de cafea pe care o primeai prin poștă și trebuia, cu ajutorul șuruburilor puse în pungi separate de plastic, să o asamblezi sau, cum era cazul aici, să dezasamblezi.
Chiar dacă dialogul era strict tehnic, fața cadavrului era acoperită, eu una, intrasem în empatie din prima secundă, asudată de un rău indescriptibil, ceva între răul de mare și răul de înălțime, mintea mi se clătina fără ca trupul să se balanseze în vreun fel.
Toate decurgeau ca în manual, până când tehnicianul, omul care tăia efectiv carnea, oasele, începe și spune povestea materialului didactic. Unde trăise, cine-l găsise, cum fusese viața lui, și, deodată, viața se înfiripa înapoi în el, a fost cel mai crunt moment din toate ședințele de examinare la care am participat, să-i aduci înapoi toată energia care odată îl îmbrăcase. Am vrut să plec, nu-mi era rău de organele scoase pe masă, sânge nu era, pentru că, după cum știți, cadavrele nu sângerează, profesorul a văzut că dădeam semne de agitație și apoi l-a oprit pe tehnician. I-a spus că nu asta ne interesează, să nu ne abatem de la ficatul tumefiat, care nu mai era decât un burete extrem de spongios, celulele erau atât de rărite, încât se vedeau cu ochiul liber spații mari, parcă de sticlă, diagnostic: ciroză.
– Faceți un rând și treceți fiecare să pipăiți!
– Ce?
Se aude o voce din grupul care se alinia în liniște lângă masa de aluminiu.
– Ficatul, în primul rând. Dacă aveți vreo zgârietură pe mâini puneți mănuși, dacă nu, cu mâna liberă!
Sunt situații când e de preferat să pipăi bucăți autentice de carne, decât să asculți povești care-ți joacă feste, o dată ce auzi o întâmplare creierul are datoria de-a transpune în imagini și cum poate face asta decât înviind mortul în imaginație.
Fără povești omul este doar un corp alb și rece, grotesc, știu cum e, și eu am din ce în ce mai multe astfel de momente de albire totală, dar nu știu să spun cine, ce contribuie la încărunțirea asta.
*
– Ar fi trebuit încă din copilărie să-mi sădesc pomul din al cărui trunchi să-mi facă cineva sicriul, acum e prea târziu.
– Eu mai am timp! (Încercam să fac o glumă din replica ei). Poate că voi găsi o specie de copac care crește repede, astfel încât să recuperez timpul pierdut, să echilibrez deficitul.
– Ce frumos ar fi fost, să-l fi udat zi de zi, să-l fi stropit de omizi, să-i fi tăiat crengile uscate, să fi avut grijă de el, așa cum am de corp pentru viața de acum.
– Uneori am impresia că ne aruncăm corpurile în cimitire și le lăsam în plata Domnului.
– 4 scânduri…
– Da, numai că poveștile respiră prin ele…
– Poveștile ne ancorează și în viață și în moarte.
A spus ea așa, banal, în trecere, ca atunci când mai treci din când în când cu cârpa să ștergi praful, să te asiguri că e curat, deși e.
