Profesorul

Profesorul meu de limba română din școala generală a murit demult. Nu am știut niciodată că avea o anemie genetică, am aflat târziu, și el și soția, ea profesoară de matematică, la aceeași școală unde învățam. În timpul vieții lor avuseseră doi copii, care amândoi muriseră de tineri pentru că genetic dobândiseră o dublă anemie.

Mi-a fost profesor 4 ani, într-o zi când mă întorceam acasă, eram cu vară-mea, se oprește și ne întreabă:

– Voi scrieți poezii?

– Da, am răspuns, deși eram convinsă că nu. Vară-mea la fel, a zis și ea da, noi zecistele cum să nu scriem și poezii.

El spune:

– Bine, să le aduceți la școală. Măcar trei. Și s-a urcat înapoi pe bicicletă în drumul lui.

Eu a doua zi am adus trei poezii, fiecare pe o foaie diferită, vară-mea doar una. Pe-ale mele le-a pus pe holul principal al școlii la panou, le-a dactilografiat el pe hârtie roșie. Nu știu de unde făcuse rost de hârtie roșie, nu văzusem în nicio librărie, nici la București. Mi se părea foarte ciudat, literele negre pe fod roșu, părea mai mult un model de ie. Când am recitit nu mi-a venit să cred, nu-mi mai recunoșteam poeziile pe hârtia roșie. Mi-am zis că, desigur, am îndrugat prea repede cuvintele cu o seară înainte, obosită și mai mult obligată de orgoliu să le scriu și le-am uitat. Apoi mi-am văzut numele, abia atunci m-am înroșit și eu mai rău decât hârtia, ce aveau să zică colegii, ceilalți profesori. Mamă, ce rușine! Tata mereu ne spunea: Ocupați-vă de lucruri serioase nu mai citiți toate prostiile. Se referea desigur la poezii. Și eu cu soră-mea ne puneam cărțile de literatură în cărțile sau culegerile de matematică și el când venea la noi în cameră în controlul de seară, spunea: Așa da, ați văzut: Îmi place acum, terminați cu Risipitorul ăla că nu învățați nimic de la el. Tata nu știe nici azi că scriu poezii, de fapt nimeni din familie, dacă ar afla cred că s-ar supăra.

*

Astă vară a venit vară-mea pe la noi și spune în gura mare:

– Mamă, Carmen, te-am căutat pe google, scrii poezii.

Mama se uita la mine lung.

– Cine eu? Nu, Dani, ai citit greșit, nu ai citit bine, câtă lume nu are numele meu.

– Era și poza ta, hai măi Carmen, ce naiba, nu te-ai schimbat așa mult…

– Dani, nu eram eu.

– Aveai un trofeu… vară 2015.

Așa era, era de la un concurs. Mama se uita mirată în continuare fără să zică nimic.

Apoi, Dani a plecat în grabă pentru că-i sunase telefonul și soțul ei o chemase la nu știu ce treabă.

Mama spune:

– Bine că nu fost taică-tău aici.

– Nu eram eu, nu știe ea să caute, ce a auzit Dani de google.

– O fi auzit, că e și ea asistentă.

Iar eu nu doream decât să mă evapor. Ceea ce am și făcut, părăsind locul faptei, am plecat fără s-o mai privesc pe mama, ca în urma unui accident când fugi de la locul faptei fără să mai privești înapoi dezastrul, oamenii morți, numai că eu eram chiar victima.

*

De-acum toată școala știa. Îmi era rușine. Nu știu de ce. Nu știu ce poezii erau, dar le scrisesem la comandă. Odată pentru Cântarea României ne-a pus să ne alegem poezii, altele, din afara manualului școlar, am tăiat una din revista Săptămâna, și Profesorul a zis bine, s-o învăț. Am învățat-o, am spus-o pe scenă, și el de încântare mi-a făcut o poză, eram îmbrăcată în costum popular pentru că mai eram și pe la dansuri populare și nu avusesem timp să mă schimb. La comentariile pe care le aveam de învățat mereu aduceam un surplus scris de mine, cred că-i plăcea contribuția sau atitudinea mea față de el pentru că-l completam. Vară-mea era genul robot, învăța tot, nu aveai ce să-i faci. Amândouă aveam 10 și mereu luam premiul I, dintr-a-întâia și până într-a șaptea când el s-a răzgândit și i-a dat vară-mii 9, deși era la fel de robot. I-a dat 9 și mi-a zâmbit, am înțeles subtil că premiul I va fi doar al meu. Anul următor, diriginta, profesoară de muzică care era rudă cu vară-mea m-a trecut pe locul II în ultima zi înainte de premii dându-mi încă un 9 lângă un 10 și alt 9. Dar, fix în ziua cu premii, când părinții deja treceau la serbare, vine vară-mea:

– De ce nu vii, hai.

– Locul II? Mama nici nu știe, i-am zis că sunt bolnavă. Și eram terminată pentru că așteptam doar o minune să mă scoată din încurcătură. Ceea ce s-a și întâmplat.

După nici 20 de minute vine diriginta pe bicicletă acasă, aveam altă dirigintă, nesuferită, zice hai că ți-am mai pus un 10, luați amândouă premiul I. Mă miram profund de gestul ei pentru că tot timpul o lăuda pe vară-mea la ore, dar ceva se întâmplase, nu știam ce. Nu am aflat nici până azi, probabil își repara greșeala, pentru că eram sigură că la materia ei tot de 10 eram. Și cam așa am reușit să am premiul I toată școala generală.

Domnul Voiculescu, profesorul de română, făcea naveta 6 km, în fiecare zi, trecea prin fața casei mele mereu, uneori mă depășea, eu fiind pe trotuar în drum spre școală sau întorcându-mă. Când ploua își adaptase bicicleta la vreme și legase umbrela în așa fel încât el să poată sta cu ambele mâini pe ghidon, iarna fiind viscol nu se mai punea problema umbrelei, avea pe față direct un fular și ceva pe cap, 4 km trecea printre câmpuri, apoi doi era adăpost de la case. La fel și soția lui.

Acum câțiva ani m-am dus cu soră-mea să-i punem flori la mormânt. A trebuit să mergem unde locuise el, mama ne-a zis dacă cimitirul e închis să întrebăm la casele vecine pentru că sigur cineva din zonă are cheia. Plouase. Mama ne-a scos cizmele de cauciuc, nu fusese nici ea în cimitirul ăsta, dar știa că e undeva la margine și sigur vor fi noroaie. A fost exact cum a spus ea. Cimitirul închis. Am început să strig la prima casă. A ieșit o femeie profund mirată văzându-ne cu brațul plin de flori întrebând de un profesor mort de 10 ani.

Am intrat în cimitir urmând femeia pe alee în drum spre mormântul căutat și-i spuneam soră-mii:

– Vezi să te rogi repede să nu vină protv-ul.

Soră-mea a izbucnit într-un râs înfundat nu pentru că nu am fi fost subiect de ora 5, ci pentru că de fapt la Costinești o pățisem când ne-a bătut Măruță la ușă. Bine, nu ne căuta pe noi, încurcase ușa, dar la mare oricând puteai deveni subiect de știrile orei 5 și dacă respirai.

– Vezi că aici nu mai ai ce draperii să tragi!

Femeia nu înțelegea nimic din ce vorbeam, ce doream, dar soră-mea își amintise cum trăsese draperia să nu ne vadă Măruță în cameră și din când în când se mai ridica să vadă dacă a plecat, el stătea pe o bancă afară, aștepta.

Profesorul avea un loc de veci mai deosebit decât al altora sau poate unde era îngrijit, femeia care până acum tăcuse, într-un mod total neașteptat a început să vorbească, de fapt nu vorbea cu noi ci doar ne dădea indicații tehnice ca un robot cum să aprindem candela, să păzim focul că este vânt, să nu-l lăsăm aprins. Mi-a amintit brusc de bunica, și ea devenea deodată vorbăreață în fața/ fașa mormintelor.

Femeile bătrâne au ceva extraordinar în ele, ceva care vine de esența vieții, de mit, de ceva la care nu ai cum să ajungi decât dacă vii foarte des în cimitir și cumva. Aici, când una, când alta, viața și moartea vorbesc din frunze, copaci, alei, din respirația pământului, prin gurile și și mâinile acestor femei.

Am plecat înapoi spre casă, tăcute, murdare, parcă mai neînsemnate, mai mici, mai nesigure dar paradoxal, ceva ca un fier roșu ne lăsase un semn. La poarta cimitirului am privit înapoi în urmă, buchetul de flori se pierduse printre cruci, nu-l mai vedeam, totul era neschimbat, contribuția noastră insignifiantă nu modificase forma reliefului poate doar forma sufletului rămăsese puțin ciuntită.

(sursa foto: www.deviantart.com)