Prietenii

Greu de pornit un text cu un titlu perimat, desuet, clișeic și chiar luat în derâdere, pentru că de multe ori aud expresia: Mai există prieteni azi, haha?!

Azi, ce se întâmplă azi de lucrurile sunt așa grave sau au luat-o razna?! Expresii: lumea de azi, ziua de azi, în vremurile de azi sau pe vremea mea ar trebui luate în seamă. Și dacă textul trecut a fost despre dușmani și dușmănie, azi voi scrie despre prieteni și prietenie. Desigur, tot Konrad Lorenz mă scoate din încurcătură: „Agresivitatea este necesară pentru a consolida o legătură”, (de prietenie) când ai ca țintă un lucru, obiect, ființă, comune intereselor. E simplu, dacă nu ați vorbit vreodată cu cineva și prietenul acelei persoane nu a mai vorbit e de la sine observația; dacă e să îmi iau la rând mătușile care nu au mai vorbit cu mama teoria omului de știință nu că se confirmă doar la lupi și ci la oameni. La fel, vecinul din textul trecut care avea perioadă de agresivitate mai ales toamna, în sezonul fructelor, știu e de râs dacă nu ar fi de plâns. Autorul sus-citat spune că: animalul cel mai agresiv (lupul¹) este capabil și de cea mai mare loialitate. Aici mă pot da exemplu pe mine, nu am prieteni, prin urmare nu sunt agresivă, pentru că nu am de ce și pentru ce, nu apăr idei, interese, sunt cum ar veni pe cont propriu într-o pădure de blocuri. Cei mai aprigi prieteni sunt cei care apără din prostie, doar de dragul relației, sunt în stare să spună cele mai mari inepții și bazaconii, și da, precum dușmănia și prietenia are două laturi, una tristă și alta amuzantă.

Să treci de la nimic la ceva remarcabil este un pas important, o luare aminte, chiar o știre. Dar dacă ești de la început pe traiectoria nimic-nimic sau pe traiectoria remarcabil-remarcabil, nimeni nu va face nicio știre, nimic important nu s-a întâmplat, asta pentru că platitudinea bună sau rea nu se evidențiază, numai șocul se reliefează. Și chiar bine nimerit cuvântul, câmpiile plate, munții înalți sunt pleonasme, doar movilele se remarcă, așa cum, de exemplu, piramidele se înalță în deșert, cumva ieșirea din tipar atrage. Ieșirea din tipar atrage și prietenie și dușmănie, prin urmare demersul meu de-a privi lumea doar prin fereastră este un demers precaut și sănătos atâta timp cât mă simt bine în pielea mea. Mulți oameni în ziua de azi preferă prietenia² pisicilor, câinilor sau a altor animale de companie pentru că e bazată pe întreținere, hrană, supraviețuire, animalele rămân dependente toată viața, de altfel cum și unii copii față de părinți. Însă foarte rar apare prietenia între specii diferite mai ales din pricina comunicării, fiecare specie având limbaj de comunicare diferit, un șobolan comunică prezența unui intrus prin mișcare urechilor iar un câine prin lătrat. La fel ca în celebru desen animat Bambi, căprioara își protejează puiul până la un moment dat, apoi îl respinge ca să fie independent, la oameni nu prea. Sunt unele mame care își țin puii cât mai aproape până la vârste înainte, și cu cât îi țin cu atât nu se dezvoltă și nu își mai caută singuri hrană, adăpost, de vreme ce au. Am câteva cunoștințe, trei, pare să nu fie întâmplare, bărbați, trecuți de 50 de ani, divorțați doi, unul necăsătorit, care locuiesc cu mamele lor, niciunii nu au copiii, pesemne că perpetuarea speciei este uneori imposibilă într-un adăpost mic de bloc alături de părinți, aici este vorba doar de mame. Avalanșa de iubire a mamelor față de copiii lor în astfel de situații chiar poate să-i lase fără aer și fără progenituri, marea iubire rămâne fără nepoți, și așa această mare grijă devine îngrijorătoare. Pe de altă parte, cunosc, culmea, tot trei cazuri, de fete adolescente, teribil de independente, care la 18 ani au plecat de acasă și au lăsat tot confortul pentru camere de cămin, deși puteau foarte bine să studieze la facultăți în orașele unde locuiau părinții, prin urmare despărțirea duce mai ales la insubordonare, și poate asta face diferența de gen. Concluzia ineluctabilă ar fi că, băieții care sunt mai puțin constrânși rămân iar fetele constrânse pleacă. Pare o satiră crudă dar este o realitate la fel de, și de unde întrebarea: Unde e greșeala? Poate că nu este niciuna, poate că nu e nimic greșit și nimic moralizator, poate că fiecare din cei 6 sunt fericiți așa cum sunt. Numai că uneori, cel puțin eu, mă opresc și mă întreb: Chiar vreau asta? Și de multe ori nu vreau și mă întorc. Îmi repugnă permanent ideea de-a fi văzută, mă duc singură să culeg ciuperci dacă am nevoie nu trebuie să strig. Pădurea de blocuri e plină de diverse tipuri de oameni cu diverse tipuri de comportament, chiar și cei la care nu te aștepți o pot lua peste măsură, dar când mă gândesc că stau închiși în birouri până seara când aproape se întunecă. Să nu cereți să mai fie careva funcțional. Între pereți se dezvoltă ceea ce este mai urât, ambiții, răzbunări, frici, angoase, traumele mijesc. Un astfel de om, nu poate, nu are caracteristicile de bază de care vorbesc Darwin și Freud, din simplu motiv că a stat în cușcă și mai mult decât atât, nu doar a stat ci și a muncit. Poate că a mâncat un sandviș pe scări și a fumat o țigară undeva între alte ziduri, și nu mai vorbesc de micile agresiuni ale colegilor care izvorăsc tot din asprime și rigoare, iar spre seară iese din clădire aproape turbat, chiar așa aș spune. După care ajunge acasă, uneori altă cușcă, unde părinți, parteneri sau copii îi limitează din nou libertate de mișcare sau îi îngrădește planurile, idealuri.

Gândiți-vă că pe străzi sunt numai astfel de oameni, poate că de aceea România este țara cu numărul cel mai mare de animale de companie pe cap de locuitor. Numai că și aici oamenii sunt împărțiți în iubitori de pisici și iubitori de câini, “iubirea adevărată este însă față de ambele specii”³, este precum marea și muntele, ar trebui să ne placă natura în ansamblul ei, orice altă strictă partajare nu mai e iubire. Dar, parcă trebuia să vorbesc despre prietenie. Ce fel de relații se mai pot face în aceste situații, decât pasagere, directe și de scurtă durată, tatonările și verificările sunt pe cale de dispariție. Așa că, acest azi, multilateral dezvoltat 😊☹, așa l-aș explica prin limitarea spațiului și îngrădirea deplasărilor, prin lipsa libertăților și lipsa deciziilor, mai ales ultima. Cine are ultimul cuvânt într-o relație este șeful, nu mai contează cum obține, prin funcție, prin țipete, prin manipulare, contează să decidă, și asta aduce o satisfacție înnebunitoare, controlul asupra altor oameni a ajuns cea mai râvnită aptitudine, pe care uneori chiar dacă o ai, ești un alfa natural, nu o poți declanșa din pricina ierarhiei, la serviciu directorii, puși pe alte considerente, acasă părinții sau altcineva. Am observat o răsturnare de ierarhie, în ziua de azi în multe familii decid copiii, și mai ales nu știu dacă e matriarhat sau patriarhat, definirea se face la fiecare la fața locului în funcție de cine și ce oferă, de exemplu, dacă femeia are casă sau câștigă mai mulți bani ea va decide dacă și când și câți copii va face, și la fel va hotărî asupra planurilor de viitor.

Unde e prietenia? Ea are la bază ceva comun, precum dușmănia, ceva dorit, îngrijit sau râvnit de ambele părți. Oricum, omul devine mai prietenos când are nevoie de ceva, de acel, hai să zic, obiect, dar poate fi chiar imagine, care e în posesia altuia; sunt oameni care vor să aibă poze cu alți oameni, să fie lângă cineva și atât, simpla împreunare a pixelilor aduce avantaje, respect. Dacă apari într-o poză cu cineva într-o funcție mare a doua zi toată lumea lasă și pălăria și capul jos; în fond este o minciună soră cu manipularea. De regulă, tom-cat⁴ leagă prietenii mult mai repede și mai durabil și cred că și la oameni este la fel, spun asta din ce văd la familia mea și nu numai, din cele 4 generații de femei niciuna nu avem amice, nici măcar de-o cafea, bărbații sunt cei care ies la terase, meciuri, întâlniri, din simplu motiv că au cu cine și nu că ar fi mai puțin ocupați.

(sursa foto: https://en.wikipedia.org/wiki/Friendship)