Povești cu Gabriel

Și-ntr-o dimineață când rămăsesem fără credit, fără wifi și nu îmi dădusem încă seama că Vodafone îmi va tăia abonamentul lunar de 5 sau 6 euro nu la o lună, ci mai devreme cu câteva zile, vina mea, m-am trezit efectiv în baltă. Eram într-un colț al camerei, acolo unde am un urs uriaș de pluș în loc de fotoliu, acolo unde îmi petreceam diminețile matinale, în brațele lui, și în loc să se lumineze se întuneca în viața mea. Am luat în avans 2 euro, dar după câteva click-uri s-au consumat, trebuia în ziua aia până la prânz să îmi iau rămas bun de la mama, să fac niște comisioane, să comunic cu Gabriel, să caut mașină pentru aeroport etc. Brusc mi-a venit ideea că mă pot duce la Mc până deschidea undeva să reîncarc, dar nici Mc–ul din Romană nu era nonstop și nu știu de ce mintea mea eram setată pe ideea că în București totul se deschide la 10 dimineața și eu la 12 trebuia să ies din casă. Panică. Mi-am lăsat telefonul la încărcat, m-am îmbrăcat și când m-am întors stupoare, aveam mesaje pe whatsapp de la Gabriel. Ce mult m-am bucurat că-mi scrisese așa cum promisese, dis-de-dimineață, chiar pe întuneric. Mă uit pe ecran și văd simbolul de wifi activ, în setări eram logată la cea mai apropiată sursă wifi, de care habar nu aveam că există, fix acolo, în acel colț al camerei în brațele ursului de pluș. Am verificat semnalul și numai acolo era, în rest se pierdea. Mi-am rezolvat toate treburile. Și acum mă mir cum mi-a găsit telefonul rețeaua așa singur, probabil era setat să caute când rămân fără net, nu știu, de obicei o făceam manual, dar: Dumnezeu. Sau mai degrabă mesajele lui Gabriel au forțat telefonul să caute rețea, dacă el nu scria probabil telefonul nu-mi căuta. Anul următor când mi-am mobilat apartamentul și am pus cablu tv, net mi-am făcut setările wifi fără parolă, niciodată nu știi pe cine poți salva de la propriul înec. Acel semnal încă îl am, uneori îl mai verific, nu știu de ce, îmi place să-l știu acolo ca pe un înger păzitor, pentru că nu degeaba Gabriel este mesagerul Domnului.

La 12 am închis ușa și am plecat deja obosită, mai mult din cauza celor 15 minute de stres când nu știam ce să fac, unde să mă duc. Cu o seară înainte avusesem o întâlnire cu Gabriel, prietenul meu din copilărie, dar vederea cu el nu mă obosise așa mult, deși fusese cât se poate de ciudată. Lucrurile decurseseră astfel:

Când am intrat, Gabriel tocmai vorbea. Vorbea, vorbea fără întrerupere cu ochii undeva în podea. M-am apropiat de primele rânduri și m-am așezat pe un scaun. Era liniște. Vocea lui trecea prin mine și parcă se duce undeva în spatele sălii, puteam să jur, dacă mă uitam în spate îl puteam vedea și acolo, atât de invizibil mi se părea stând acolo vorbind cu privirea undeva în podea. Putea fi el sau oricine, nicio emoție nu mi-a sfârtecat inima, ca pe vremuri. Poate nu era el, îmi spuneam, sigur nu este, fața nu o recunoșteam deloc, îmi era total străină și nu o puteam lega de nimic cunoscut, nicio asociere nu-mi lucra prin minte și nicio amintire nu-mi trezea, fața lui era beznă totală. Pur și simplu nu știam de unde să-l iau pe acel om, dar dacă el mă invitase și spusese că e Gabriel îl credeam pe cuvânt. Cumva, vocea îmi era familiară, dar la microfon era diferită, părea vocea unui bărbat adâncit în el și care nu dădea semne că ar vrea afară, poate mai mult vocea acelui copil cu care mă jucasem în urmă cu ani. Erau multe ferestre în sala aceea, multe, mă simțeam ca la școală, razele răzbăteau și se pierdeau undeva printre noi, printre scaune, tot spre podea. Mă uitam când la Gabriel, când la geamuri și nu știu în ziua aceea de vară cine și ce reflecta. La un moment dat, el spunea ceva de o secetă cumplită și-atunci mi-am amintit de iarba uscată care-mi tăia tălpile când eram mică și mi-am dat seama că vocea trecea prin corpul meu ca o prismă și desfăcea cuvintele lui în amintiri comune. Abia atunci l-am recunoscut, pentru că numai el știa cât de mult ne ustura pielea și nu ne lăsam, nu ne lăsam deloc.

Bunica mă trimisese la mătușa să-i spun ceva, nu-mi mai amintesc mesajul, dar trebuia să-i transmit ceva. Pe drum m-am întâlnit cu Gabriel, el de câte ori mă vedea se ținea după mine, fără nicio treabă. Așa a fost în ziua aia, m-a însoțit la mătușa, am strigat la poartă împreună, dar nu era acasă, o vecină mi-a spus că e la câmp și că vine seara. Însă nu mă puteam întoarce acasă cu sarcina neîndeplinită, așa că foarte repede am hotărât să mă duc după ea la câmp, din câte înțelesesem de la vecina nu era foarte departe. Gabriel a continuat să se țină după mine. Era o vară din acelea de nedorit, fierbinte, când păsările mureau din zbor din pricina căldurii, balta dinspre pădure secase și peștii se vedeau morți pe pământul crăpat, am trecut prin ea în fugă pentru că nu peștii morți mă înspăimântau, eram obișnuită cu mortăciuni, ci pământul acela făcut bucăți de uscat ce era, prin crăpăturile căruia vedeai un hău de nedescris. Apoi am ajuns pe câmp, plin de ciulini și iarbă uscată, era cald, niciun adăpost, câmp deschis. Cirezile se vedeau în depărtare și cu cât ne apropiam se auzeam mugete pe care nu le cunoșteam, cred că se traducea cumva, „nu veniți și voi aici, e cald, pericol”. Niciodată nu am mers desculță, mama nu mă lăsa, dar în toată libertatea de acolo și mai ales departe de mama, am zis să o fac. Gabriel nu a stat pe gânduri și m-a urmat. Practic nu aveam unde să pun talpa, frunzele uscate ale ciulinilor erau întinse peste tot doar ghimpii mai rămăsese de ele. Singura șansă era să alergăm, dacă mai contemplam mult priveliștea aridă riscam să renunțăm, așa că am decis: Start. Ne-m oprit tocmai la râu, în timpul alergării nu puteam vorbi, dar Gabriel mi-a făcut semn să ne oprim direct în apă. M-am oprit exact la jumătatea râului, nu-mi trecea de genunchi, mi se părea extrem de rece, picioarele parcă nu erau ale mele, nu le simțeam. Am depistat un ochi de apă într-o curbă a râului, unde era foarte curat, și nu am stat mult pe gânduri, am băut amândoi și ne-am odihnit câteva minute pe micuța palmă de nisip de la marginea pădurii. Ajunsă acasă, i-am spus bunicii că i-am transmis mesajul, însă am omis escapada. Nimeni nu a aflat bucuria dar și tristețea acelei zile, bunica nu a vorbit niciodată pe tema asta cu mătușa. Doar eu și Gabriel știam cum e seceta cumplită, cum ustură tălpile, cum se stinge durerea în apă rece, dar și cum uiți imediat. Pentru că, odată intrați în pădure, la umbră, ochii noștri erau după fluturii aceia negri care mai mult levitau decât zburau, niciodată nu-i prindeam, ne plăcea doar să ne trecem mâinile prin ei. Zburau exact la înălțimea noastră și grupați, știam locurile unde trăiau, trăiau acolo unde lumina nu pătrundea deloc, unde nici măcar iarba nu creștea, creștea numai iederă, plantă care se cățăra disperată pe copaci doar pentru că-și lua hrana din tulpină nu că și-ar fi dorit lumină, vârfurile ei se întorceau înapoi la întuneric acolo unde se născuse și-și avea rădăcina. Cam așa fusese discursul lui Gabriel, osmotic, despre cum să te întorci la rădăcini, cum întrepătrunzi lumea și ea îți răspunde cu aceeași monedă, cum să te folosești de ea și ea de tine într-o reciprocitate demnă de invidiat. Nu uitase să menționeze cum să lucrezi în echipă cu cineva, fără să ai aceeași țintă. Pentru că ținta mea era mătușa, a lui eram eu, dar eram într-o sinergie a călătoriei când nu ne lăsam, nu ne lăsam deloc.

Noi cotropeam vara, nu ea pe noi. Așa fusese și cu o zi în urmă, Gabriel își cucerise propria carte cu toate aceste povești, înfipsese acele litere negre pe foile albe, ca și cum ar fi pus steaguri pe un vârf montan, și da, cred că de fapt chiar asta făcuse, vârful ființei fusese cucerit și nu uitase să mă ia alături de el. Pe prima pagină a cărții era tipărit: Pentru Carmen, pentru seceta copilăriei, și mai ales pentru cum am învățat să scoatem apă din noi!