Ponoptikum

O viață nouă

Mi-am dat seama după două zile de gafă, când mi-am amintit că am spus: plec acasă, ca și când plec undeva în concediu, la mare, la munte, ci nu am spus: mă întorc acasă. Pentru că da, întoarcerea, la fel ca în pilda Întoarcerea fiului risipitor, este mai mult iertare, iertare că nu am fost acolo ani de zile, lângă bunici, lângă părinți; întoarcerea este mișcare în jurul unei axe, de data acesta axa fiind locul natal.

Știam că nu pot răspunde la întrebarea cine sunt, dar nici la întrebările unde sunt, unde mă duc nu pot. Știu sigur unde vreau să fiu, tot timpul mi-am făcut planuri cum voi locui în casa de la țară, cum voi avea grijă de trandafiri, la fel ca mama, cum voi pregăti grădina pentru primăvară și voi planta tot felul de legume. Asta vreau, să muncesc fizic, să transpir, să plivesc, să sap, să greblez, să mătur, să strâng frunze, în fiecare dimineață să adun legume proaspete într-un coș de nuiele, pe care, culmea, l-am primit cadou de la amica mea de la Hunedoara încă de acum câțiva ani, să, să… planuri, vise, idealuri, fluturi, păsări, cai, parcă așa era și cartea! Prostioara aceea: dacă îți dorești ceva universul complotează la dorință spre realizare – pare a nu mai fi doar o glumă pe instagram, coșul de nuiele chiar era pe lista mea de cumpărături😊

Revenirea acasă este ca întoarcerea pământului toamna, răsturnarea lui se face pentru a pune semințe, pentru roade, pentru a o lua de la capăt, iar și iar, pentru alt început.

Se știe de când lumea: cel înfrânt se supune! Poți fi înfrânt în fața ta chiar de tine, eu una, dacă nu aș face ceea ce mi-am propus mai sus aș fi înfrântă. Nu știu cât e de rușinos, poate că nu e vorba de rușine, de pildă, s-ar putea să nu pot face asta următorii 3 ani pentru că fetița mea e încă la liceu și trebuie să am grijă de ea, iar asta sună deodată mai mult a victorie.

Acum sunt la fereastră, la granița dintre camera mea și oraș, la frontiera dintre victorie și eșec. Orașul e pustiu, ca după o altă Hiroshima. Tot după un fel de explozie, de data aceasta nu radioactivă, nu solară, sau aproape, aici unde locuiesc în lunile de vară sunt mereu 50C, desigur la umbră. Nu pot merge pe stradă, nu pot ieși decât câteva secunde să duc punga de gunoi la tomberonul din fața casei dar și asta cu mâna la ochii uitându-mă printre degete să nimeresc unde să arunc. Totul se întâmplă înăuntru, din mașină la magazin, din mașină la bancă, din mașină la tot felul de clădiri pe unde mai merg. Normalitatea aceasta s-a așezat demult în mine atât de bine încât acest totul se întâmplă înăuntru e valabil și pentru corpul meu, nu țin legătura cu niciun om nici atât cât să ne vizităm o dată pe an, e ca și când odată cu această climă și comportamentul meu este ermetic; dacă nu deschid ferestrele pentru că intră valul de căldură de ce aș deschide ferestrele comunicării, valul amiciției ar intra, și desigur ar fi deranjant😊 Și dacă în Arabia Saudită se construiește orașul The Line, fără mașini, fără străzi, fără emisii, dacă ei în condiții vitrege în mijlocul deșertului vor reuși, așa cum își propun, până în 2030 să construiască această așezare futuristă, nu aș putea eu, la limita corpului meu să îmi propun în mod identic, să nu mai am reziduuri, amintiri toxice, amici narcisiști, grandomani, poate că da, dacă ei investesc sume fabuloase nu pot eu investi câteva minute pe zi pentru acest mirific antidot? Uneori natura pune jos, uneori și natura mea umană mă pune la zid, dar culmea, nu mă întreabă de oameni, de legătura cu ei, de probleme sociale, de unde tind să cred că ordinea și disciplina nu corespund foarte bine cu ceea ce suntem.

Cu fiecare călătorie, fie că durează câteva zile sau câțiva ani, impresia că reiau viața de la capăt devine mai acută: trebuie să umplu frigiderul, trebuie să mă obișnuiesc cu vecinii, cu străzile noi, să cumpăr mobilă, haine adecvate, să renunț la cele vechi, de iarnă etc, însă cu timpul mi-am dat seama că nu e doar o senzație ci chiar motivul fugii, hoinărelii; mediul înconjurător devine pielea nouă, iar asta îmi place. Se pare că da, îmi place și să arunc, și îmi e frică că nu mă refer doar la lucruri ci mai ales la amintiri, dornică mereu de a înghiți alți oameni, alte vieți, alte peisaje.

Viața de la sine e în mișcare, remediabilă, revocabilă, perfectibilă prin instabilitatea ei, ca o piatră prețioasă pe care, eu una încerc să o șlefuiesc mereu, mereu; are un singur inconvenient: nu mi-o pot imagina, capta sau desena, la fel cum Universul care are 2 trilioane de galaxii, mintea mea, cel puțin, nu îl poate imagina, capta sau desena.

Și ca să revin pe Pământ, în ultimii ani s-au făcut cercetări pe anumite ciuperci care leagă pe sub pământ rețeaua de rădăcini a tuturor copacilor din pădure, creând astfel o comunicare precum internetul, wood web wide, de exemplu, când un copac rămâne fără apă sau e bolnav restul știe și începe să-l ajute. Oamenii au început să folosească aceste ciuperci pentru a repara ceea ce este stricat, habitatul deteriorat, de exemplu, locul pe unde se scurge petrolul poate fi restabilit. Mă gândesc serios că trebuie să mă duc în pădure să caut aceste ciuperci 😊, locul pe unde curg amintirile neplăcute e negru, în putrefacție, și nu că ar fi rău, dar se împrăștie și în jur la altele pe care nu vreau să le pierd.

Sau poate că simpla întoarcere acasă este starea fluidă, liantul care unește celulele, gândurile, și pentru regenerare trebuie să fac acest drum…

(sursa foto: https://www.exposuresfineart.com/art/self-made-woman-24-tall/)