(Enciclopedia zeilor, III)
A doua zi eram mult mai rău ca după prima intervenție, dar fasciculele intrau la fel de ascuțite, numai că de data asta se opreau în fața unui paravan care îmi fusese adus în fața patului: femeia cu tiara murise. Asta-i fusese permis. Nu auzisem nicio asistentă strigând: Moare, moare! Nu, nu fusese nicidecum împiedicată, dimpotrivă poarta spre grădina Raiului îi fusese unsă. Dormise câteva zile ca un ou în cuibar și acum venise momentul. Eclozarea fusese scurtă dar suferința eliberării de corp pe care au toate ființele pământului nu știu cât durase, poate că de la naștere; la fel cum spuseseră japonezii în experimentul lor: lumina se eliberează când celulele ard. Deși, cu ceva timp în urmă, ca prin vis, auzisem: Nu o mai duce mult! Nu o mai duce mult! Tresăream de fiecare dată cu gândul că poate asistentele se refereau la mine, siluetele le distingeam dincolo de perimetrul patului meu și nu deasupra mea ceea ce îmi adusese un dram de bucurie. Bucurie era: Să nu auzi că se vorbește despre moartea proprie, și dacă nu auzeam asta orice chin aș fi avut se calma de la sine. Legat de acest subiect perplexitatea mea era alta, auzeam tot mai des: E candidat! Sau: Candidează cu succes! Pesemne că între pacienți se dădea un concurs, de boli, evident, și îmi imaginam cum dosarele noastre erau supuse unei comisii care dicta: Se operează sau nu se operează, trăiește sau nu trăiește. Dar candidați mai erau și muribunzii. Chiar ascultasem fără să vreau un fel de interviu luat de o asistentă, care, de altfel, păstra o echidistanță cordială și pertinentă, unei bolnave, candidata la moarte, și în urma căruia a exclamat: Candidează cu succes pentru lumea cealaltă! Și avusese dreptate, a doua zi pacienta luase examenul. Știa așa de bine cine sunt învingătorii, încât chiar îmi imaginam că în timp ce noi dormeam ea trecea printre paturi cu o baghetă magică și ne însemna, ca și când ea înfăptuia scopul Universului.
După câteva zile concertul „Poemul extazului”, fără ritm, acronic, dizgrațios, devenise muzică de consum, nu mai aducea nimic nou, doar urlete și trâmbițe, uși date de pereți, văitături, plânsete, bocete, grohăituri și nu putea fi digerat de oricine. Chiar dacă nimeni nu dădea semne că ar înțelege ceva, nu era nici Rahmaninov, nici Prokofiev, ci o imensă troacă pentru porci, toată lumea asculta impasibilă, nimeni nu se sesiza, nici că-i bine, nici că-i rău. Suntem în spital – era un refren pe care toate asistentele îl știau. Iar în spital nu erau permise multe lucruri, căci doar eram pe muntele Athos, dar partea bună era că avea și paturi, precum chiliile sau grotele scobite în propria ființă. Spatele meu transpirase atât încât aveam impresia că patul era o groapă pe care o săpam zi de zi cu tot felul de emanații dar mai ales cu frică. Frica avea marginile cele mai ascuțite, anihila durerea oricărei alte tăieturi.
Până la urmă forța maladiilor redusese sufletele la tăcere. Energia care ar fi trebuit să pună sângele în mișcare, mintea, picioarele nu mai existau, corpurile erau stăpânite bine de amorțire. Viața și moartea bântuiau între noi ca la un meci de fotbal iar inima era linia de demarcație, se juca, se juca până când mingea se oprea în plasa celui mai nenorocos, un alt pacient murise, de data asta bărbat și de data asta lângă mine, imediat în patul din stânga. Eram înconjurată! Și chiar nu știam dacă ceva sau cineva mă putea scoate din acest tunel, căci salonul după morfină cu asta semăna, cu un tunel lung plin de voci suferinde umilite de puterea invizibilă a morții, dar mai mult de atât de puterea asistentelor nazi, care țipau și înjurau fără motive, doar ca să fie totul sub control.
Cel mai frumos era după 8 seara, la această oră se întâmplau multe: în primul rând salonul devenea scena unui film. Intra mașinăria-asistenta-șefă, personalitate marcantă care dirija orchestra, o cunoșteam după mers, din cauza saboților pășea robotic, teatral, trântea sertarele unui dulap metalic iar după vocea sacadată nu găsea niciodată ce căuta și înjura scurt colega din tura precedentă, sunetul scârțâietor îmi tăia seară de seară din nou corpul. Și acest tip de femeie misterioasă, precum materia întunecată, pentru că o simțeam dar nu o vedeam, se ocupa de toate becurile, fie plafoniere, veioze, aplice, le aprindea, le stingea, când unul, când altul, căuta maxima potriveală și după ce obținea iluminatul caravaggesc dădea câteva ture printre paturi și dădea ordin să se bage tratamentul, apoi stingea tot, lăsa numai o sursă difuză în dreptul biroului ei aflat la intrare. Citisem că Alfred Hitchcock avea o tehnică de regie, și anume: el își punea actorii să spună replicile direct la cameră și nu în fața partenerilor de dialog, iar ea știa toate astea, pentru că nu ne arunca nicio privire și tot timpul pândea la camera de luat vederi din colț. Se auzea că cine reușise să o privească în ochi își văzuse tot trecutul și nu numai, își văzuse și viitorul.
Prin urmare era timpul ca somniferele să-și facă efectul, și toate astea ne înfrățeau: lâncezeala în propriile angoase, moțăiala, șoaptele, moleșeala, neputința; și chiar dacă nu se mai auzea niciun cuvânt eram convinsă că vorbeam între noi și ne atingeam și ne bălăngăneam sufletele prin niște ramificații numai de noi știute, ca în școala primară când tot ce ne rămânea era ca în timpul lecției să ne jucăm cu picioarele pe sub bancă, cât mai ascunse de privirea învățătoarei. Așa cum eu, de exemplu, îi adresam profesoarei de franceză replici prin branșamente pe care altcineva nu le vedea, îi simțeam nu doar răspunsurile ironice, subtile ci și durerea se transfera cu succes, și parcă încă o piatră de moară căram, dar o căram cu aceeași izbândă numai să nu o mai aud cum se plânge. După ritualul mistic asistentele se așezau la masă și râdeau tare, bârfeau apoi se certau ca și când fiecare seară era prilej de mare petrecere cu mult alcool. Era la fel ca în Ucenicul vrăjitor, când mătura era despicată în două ca să oprească magia, apoi fiecare jumătate devenea o mătură întreagă, așa se întâmpla dacă un pacient le atrăgea atenția că inunda salonul cu gălăgie, ele se multiplicau. Poate că această mojicie despre putere și ambiție era anestezicul lor, erau niște viespi pentru al căror venin aveau și antidot secretat tot din corpul lor, așa erau asistentele, nu puteai să le faci nimic. Adormeam în inutilitate dispărând… A doua zi, lumea nu era mai bună. Realitatea era cel mai amar medicament și din păcate trebuia să-l iau imediat cum mă trezeam, pe stomacul gol. Mai îndrăznea doamna profesoară să vocifereze la vizita de dimineață, deși, auzeam: Da, da, desigur aveți dreptate, am reținut mesajul! Mesajul însă era lăsat să se ducă în spațiu precum mesajul radio interstelar Arecibo.