Carmen Sorescu 
Într-o zi a apărut un pod, chiar acolo la marginea orașului unde erau gropile de gunoi.
Se înălța pe zi ce trecea din ce în ce mai mult ca în basmele cu feți-frumoși care creșteau într-un an cât alții în șapte. Dar podul era cu totul altfel, el se construise peste noapte, lega malurile depresiunilor corpurilor noastre cu un pilon de susținere care eram eu și un al doilea care era el. Nici măcar nu vorbisem despre această construcție care în scurt timp devenise cea mai înaltă din oraș, din cauza asta și surpriza noastră era ca a tuturor acelora care o priveau, singura diferență era că noi eram prinși în ea, nu ne mai puteam mișca în voie, strângerea noastră de mâini nu poate fi deznodată.
De-a doua zi orașul era amuțit într-o tăcere ciudată, ca după naștere, când mama își privește fătul și nu știe decât să-l sărute și să-l mângâie, nimeni nu mai vorbea, toată lumea privea în liniște deplină cum podul se înălța celulă cu celulă, fier cu fier, se îndesa, se răsucea, înflorea și tot așa și parcă devenea o cu totul altă făptură ascunsă în nori. Oamenii au prins curaj și au început să urce, unul câte unul, apoi mai mulți, când dintr-o parte, când din alta și de-acum erau așa sus încât își puteau privi viețile lăsate jos cum încercau să se descotorosească de corpuri, pentru că da, sufletele fugiseră mai întâi. Cei care mai rămaseră vorbeau despre un anume Iacob care se pricepe la scări îngerești, dar tocmai aici era problema, unii susțineau altceva. Apoi și aceștia din urmă gălăgioși și necredincioși au pus piciorul pe pod și s-au pierdut în ceață discreți. Planeta rămăsese goală, respirațiile coborau pe pământ ca adierile de primăvară, când reci, când calde, ceva se întâmpla.
Așa se văd lucrurile când ești îndrăgostit, de undeva de sus, prin pâclă.
***
Când am început să scriu despre iubire mi-am luat o singură foaie albă și mi-am spus că este îndeajuns, dar albul foii se prelinse cât ai clipi de pe masă și începuse să se țină după mine ca o pisică înfometată de care nu scap decât dându-i de mâncare și dacă nu i-aș fi dat la timp, așa cum voise ea, aș fi riscat să-și bage colții în piele. Ceea ce a și făcut. Iubirea m-a zgâriat senină, clipind frumos, cerșind puțină atenție și hrană. Când i-am spus: Hei, las-o mai încet!, nici nu s-a clintit, se lingea pe degete și atât, eu nici nu mai existam.
Citisem chiar înainte de toate astea un articol scris de un psiholog despre singurătate, iubire, și mi-am dat seama că nu am avut nicio zi în care să spun: sunt singură sau mă plictisesc, nu asociez singurătatea plictisului, dimpotrivă, chiar dacă nu sunt în prezența altor oameni nu sunt singură. Cum spuneam odată, am pe cineva mereu cu mine, cineva care nu-mi aparține și mereu suntem în mici dispute, e de fapt copila aceea pe care tot încerc s-o părăsesc și nu am nicio șansă. O mică sălbăticiune. Mereu mă îndeamnă la tot felul de șotii, mintea ei e plină numai de ghidușii cărora evident nu-i rezist și o urmez. Alteori, îi spun că am treabă, să aibă răbdare că o scot la plimbare, la aer, la iarbă verde și atunci mă așteaptă cuminte, docilă, în hainele mele cu câteva numere mai mari. Nu am timp de alți oameni, prietenii știu foarte bine că nu ies în oraș și chiar cei virtuali s-au supărat că nu pot, hai să le folosesc clișeul, întreține o prietenie. Prietenia este ca un angrenaj, dacă nu pui ulei din când în când scârțâie. Mecanismul de roți dințate așa funcționează, cu telefoane, skype, imagini, rețete culinare, tot felul de schimburi. Nu simt să fac schimb cu nimeni, fetița asta îmi ia tot, și timp și oxigen, uneori chiar ea mă conduce de mână prin locuri numai de ea știute așa cum un câine sanitar își conduce orbul, eu folosesc doar corpul, sufletul e la ea. Așa că, despre iubire nu am multe de spus, nu simt lipsa nimănui pentru că nimeni nu m-a locuit, ea a fost ca un zid, oricine ar fi vrut să se așeze cât de cât confortabil în viața mea nu a reușit. Într-o bună zi fac exact ca ea, întorc spatele și nu mai spun nici bună ziua, un fel de-a spune indirect, mă deranjezi cumplit. Au fost iubiți care au văzut-o și au lovit-o, au lovit-o rău, dar nu se supăra, nici ea nu știa ce vină poartă, era acolo de când lumea și nimeni cât de îndrăzneț ar fi fost nu a dat-o de-o parte. Uneori, de bună voie, ajungeam la mici înțelegeri, așa pe perioade scurte, o săptămâna la mare dar nu mai mult. Abia atunci eram de-a dreptul singură, abia atunci simțeam acut cuțitul în mine, când dădea voie altcuiva să se așeze. Știți cum e, ca orice musafir trebuie să stai după el, s-o iei de la zero, să-i arăți mai întâi apartamentul, camerele, cum funcționează aragazul, televizorul. Dar nici în acest timp copila nu mă părăsea definitiv, o simțeam pe urmele mele, ademenindu-mi urmele de la duș.
Mi-amintesc perfect, era o zi de august, vară în toată splendoarea, abia mă trezisem, matinal ca de obicei, să fi fost spre șase dimineața, când noaptea încă acompania ziua în ciripituri proaspete, m-am așezat pe scaunul înalt de la bucătărie, mi-am făcut un ness, priveam pe fereastra a cărui geam dădea printre zidurile altor clădiri, și era ca și cum aș fi fost chiar eu acolo în fața mea, zid în zid. Amețită ușor după somn, când eu și copila mai ingeram încă, ea deodată spune: Gata cu joaca. Atunci intră el în bucătărie, îi făcusem omletă și-n timp ce mânca i-am zis:
– Tu nu mai pleci? Și brusc a făcut ochii mari.
– Unde?
– Nu știu, în viața ta.
Și-atunci l-am văzut cum privea în jos, cumva încă de pe podul nostru brusc direct spre podea: Viața mea, viața mea... Și parcă mai mult căuta ca și când mărgelele ieșiseră de pe ață și trebuia să refacă toate momentele trăite împreună pentru a întregi colierul.
Și ea-mi repeta: Să nu ai milă, cine te-a părăsit o dată, de două ori, o va face mereu… Și avea dreptate, dar dacă-mi trăgeam piciorul mai aproape tot monumentul nostru de celule și oțel ornamentat, unic și fără cusur care se construise într-o noapte și apoi tot ce urmase delirul edificării, totul se dărâma. Îmi părea r[u doar de această frumusețe, de el nu, el era exact așa cum copila îl văzuse din prima clipă.
În situația asta dacă m-aș fi retras ce aș fi demolat?
Nu-l puteam îmbrățișa decât prin acest pod care nu era numai al meu, era și al lui în egală măsură. Dacă mișcam un deget mă ruinam împreună cu el. Și nu am avut curaj, mi-a fost milă de pietrele prețioase pe care le bătusem în fierul forjat, de tot ce adunasem mai bun, mai nobil și mai scump, tot ce era mai de preț era acolo depus ca în cutia de valori a unei bănci. El mi-a văzut intenția, ezitarea și nu-i venea să creadă ce doream să fac. Și-atunci a prăbușit el, piesă cu piesă, nu totul dintr-o dată, nici nu ar fi putut, de-atunci a muncit aproape un an să ruineze podul până a reușit. Acum podul este scufundat, comorile pe fund. Când și când merg la marginea orașului să mai privesc valurile cum spală dărăpănăturile, molozul a fost luat de ape în toate părțile, totul e împrăștiat. Iubirea nu știu unde e. Poate s-a întors înapoi în sânge și pregătește alte celule, alt aliaj pentru alt pod sau este și ea scufundată? Nu știu, dar de data asta e mult gunoi pe fundul apei, e greu de reciclat, era mai bine dacă nu adunam atâtea acum era mult mai ușor. Toți care l-au cunoscut acum îl blamează, orașul nostru nu mai are podul acela impecabil, efervescent în care primăvara vrăbiile își făceau cuiburi, copacii își treceau crengile prin el, oamenii visele, se făcuse tot una cu natura, toată lumea îl proteja ca pe o piesă rară de muzeu, îndrăgostiții își făceau jurămintele lângă balustradele lui, lăcățelele care împiedicau iubirea să moară erau și ele cu miile, acum însă era dezolant, și ei erau pustiiți, la fel de măcinați. iar toți aceia care se uitau cu jind și așteptau la rând căzuseră și ei.
*
Și azi merg în pelerinaj la marginea orașului, trecem unul pe lângă altul ca și cum nu ne cunoaștem. Uneori îl văd cum întoarce capul ca un animal speriat gata de luptă, cu ochii roșii, hainele rupte, murdare, doarme sub piciorul ruinei, cu un bețigaș râcâie în gunoi, apoi își pune palmele și se încălzește la amintirile care fumegă, și așa din poziția aceasta șezândă, gârbovită se răsucește urmărindu-mă cu privirea, doar, doar îi arunc un ban. Ultima oară așa l-am văzut, mai mult o bucată de pânză, aplecat lângă foc, se uita după încețoșata deșertăciune care se ducea în larg, tot mai în larg.
