Carmen Sorescu
Întrebări cu răspunsuri posibile (II)
I
-Spuneai odată ceva despre ploaia de metan!?
-Am rămas cu nebunia de a pleca mereu, din casă, din oraş, din mine, nu contează prin ce bălţi calc, pe ce nisipuri ajung, important este să plec. Am un cult pentru „a pleca”, de pildă şi acum când mă întrebi, eu plec, deja mi-am făcut bagajul după cum ai observat, am în el lucruri indispensabile, rochii, eşarfe, rujuri, cărţi, medicamente, mere verzi, până la urmă începe ploaia de metan. Îmi place căderea lentă, greoaie, opacă, a ploii de metan, mi-ar plăcea să călătoresc pe Enceladus.
-Consideri iubirea o malformaţie?
-Vei râde, este întrebarea mea preferată, de aceea consider că ai trişat. Încă nu am răspuns niciodată la întrebarea asta, eu asociez iubirea cu poezia şi invers, eu nu scriu dacă nu iubesc, de exemplu, nu am mai scris de câteva săptămâni, ceea ce este grav, undeva este o venă spartă, trebuie bandajată. Dacă aş spune, da, iubirea este o malformaţie, chiar una congenitală, pentru că sunt de părere că te naşti să poţi iubi sau nu, mă vei întreba de unde exactitatea asta, nu ştiu, dar cred că sunt oameni care iubesc şi care nu iubesc, restul sunt false impresii, iubeşti doar atunci când ieşi din tine însuţi, mergi pe o sfoara pusă la mare înălţime, dacă ai călcat strâmb este clar că nu iubeşti, însă dacă mergi nonşalant, privind în sus, în jos, nu ţi se face rău, testul este trecut. Dacă aş spune, nu, iubirea nu este o malformaţie, aş minţi. Când iubesc devin un om handicapat, din toate punctele de vedere, nu mai merg bine, nu mai văd, tremur, mi se umflă ficatul, ajung la spital, mor, mă nasc iar, chestii mărunte, inevitabile când iubeşti. Cred că există doar o singură iubire, nu mai multe, este un nonsens să spui, am iubit de trei ori, de patru ori, nu, iubeşti o singură dată. Nu poţi ajunge la neant decât o singură dată, la marea adâncimea la fel, doar o dată, este ca fuziunea particulelor de hidrogen, odată ce s-au împreunat rămân aşa, o singură fiinţă, nimic nu mai poate desface, nici cele mai performante reactoare nu mai pot sparge iubirea în el şi ea, ei rămân acolo în povestea lor, puzzle-ul nu se mai poate reaşeza, nu mai există alt joc.
-Carte sau iubire?
-Eram în anul doi de facultate, aveam 20 de ani, citisem cartea “Fructele pământului. Noile fructe”, de ani buni. Eram la părinţii mei, tatăl meu avea şi încă mai are o bibliotecă impresionantă, dar la asta voi reveni altădată, nu ştiu ce este aşa extraordinar în cartea asta, mi-a plăcut începutul, abordarea cititorului, faptul că autorul a dat un nume cititorului şi i se adresează direct m-a cucerit. Am citit-o într-o noapte, după care în multe vacanţe o răsfoiam, făceam sublinieri, notiţe pe marginea foii acolo unde era loc, am scris chiar două poeme la sfârşit, o am şi acum, este tot acolo, pe acelaşi raft de douăzeci de ani. Carte asta m-a învăţat să plec, să fac ceva nou, să îmi schimb viziunea.
-Te-aş întreba despre viaţa ca o Hiroşima, despre garsoniera ta ca un palat regal cu o mie de camere imaginare şi păsări de lut, mai stai?
-Viaţa ca o Hiroşima. Ce-a fost şi ce este? Suferinţă pe timp nelimitat, angoasă, cancer, timpul singurul vindecător, este banal, dar aşa este. Pot apărea din când în când verdețuri, pe care le poți consuma nonșalant, dar după un timp vei observa că au fost nocive, este mai bine să stai așa, lut, în casa ta, în corpul tău, să fii doar tu viermele tău.
-Mai ai cărţile cu animale preistorice?
-Pfuu, da, le mai am, am câteva albume, am zeci de albume, le cumpăr pentru fotografii, dar albumele cu animale preistorice au ceva deosebit, este acolo o lume intangibilă, la care nu vei ajunge aşa cum ajungi la Piramide sau la Babilon. Este o lume la prima vedere artificială, în sensul că totul este făcut pe computer, dar după fosile veritabile. Cred că şi iubirea este un animal preistoric, în fiecare din noi zace un sentiment ancestral, vor veni stră-stră-nepoţii mei, cândva, mă vor dezgropa, atunci vor fi nişte aparate speciale, dacă expui corpul uman, cadavrul mai exact, fosila, se vor vedea sentimentele, şi atunci îmi vei da dreptate când spun, că sunt oameni care iubesc şi care nu, se vor face atunci cimitire speciale, eu cu siguranţă voi fi material de studiat, cu un zăcământ inimaginabil de preţios depus pe oase.
-Dacă ai muri mâine ce ai lua cu tine şi nu poţi?
-Ce aş lua cu mine şi nu pot? Aş ruga pe cineva să-mi pună în sicriu multe mere verzi, ele ţin loc de inimi, în rest nu vreau nimic, nici măcar ceva de scris sau cărţi, la ce mi-ar folosi! Nu pot lua imaginea mea din oglindă, nu pot lua din mintea celui care mă iubeşte imaginea mea din oglindă, voi trăi de fapt în el, iar când el va muri la rândul lui, voi fi uitată. Simplu. Cine duce lupta asta febrilă şi de-a dreptul idioată să nu fie uitat după moarte şi lasă lumii în urmă copii, monumente, cărţi, nu fac decât să fugă de ei înşişi, speriaţi ca nişte animale încolţite de viaţă, de moarte… şi observi că mereu asimilez viaţa cu moartea dintr-o obişnuinţă de-a dreptul copilărească. Când eram mică tatăl meu m-a dus la circ, împreună cu sora mea, clovnul acela strident şi de prost gust îl văd şi acum, de atunci nu mai mă uit la circ sub nicio formă, mingile pe care le arunca dintr-o mână în alta, scamatoriile inutile, râsul acela pervers, toate astea le asociez şi într-un om-spectator care stă în sală. Când ne dezbrăcăm de noi înşine, în ruşinea şi neputinţa noastră devenim astfel de entitatăţi colorate, hibrizi fără reuşite.
-Ce înseamnă reuşita?
-Am să răspund simplu, reuşita este linişte. Şi că indiferent dacă sunt în camera mea, la părinţi, pe stradă, la gară, la aerogară, la Paris sau în pădurea de la Alexandria sunt acasă, port totul în mine, am o cochile imensă invizibilă, exact ca o arcă, aici am tot, dacă vreau să cobor, cobor, dar de cele mai multe ori privesc.
-Ce este pentru tine emoţia? Cum îţi aminteşti emoţia?
-Emoţia este un sentiment al tăcerii, este un accesoriu inevitabil, sau poate invers, tăcerea un accesoriu al emoţiei. De fiecare dată când plec la părinţi, înainte de statiţa unde trebuie să cobor, dar mereu cam în acelaşi loc, vorbesc de acum, nu de atunci când făceam naveta săptămânal, am brusc un gol în stomac, transpir. Când am emoţii transpir, mi se dă peste cap întregul circuit sangvin, sângele pocneşte în urechi, îmi caut şerveţele prin geantă, niciodată nu le găsesc, le găsesc după ce o îmbrăţişez pe mama, dar atunci nu-mi mai folosesc la nimic.
Şi totuşi, dacă ar fi să vorbesc despre iubire nu m-aş opri aici.
–Unde te pot găsi cel mai repede când te pierd?
-…
