Plimbare prin toamnă

Pe jos, prin Centrul Istoric, printre clădiri vechi pe care tinerii au scris tot fel de îndemnuri, tot felul de abstracțiuni menite să îmbine perfect îmbătrânirea pereților cu întinerirea lor, printre mese de fier forjat și pisici grăbite, adulmecând fără să vreau tot felul de mirosuri oamenii se vindecă.

Oamenii se vindecă în feluri diferite, tratamentul însă nu este chiar simplu ca la gripă, pentru toți paracetamol și o băutură fierbinte, nu, terapia trebuie individualizată. Unii se vindecă mergând alene prin parcuri, mai cu seamă toamna, le face bine căderea frunzelor, pacea morții, alții se vindecă la mare, mergând pe plaje sau scufundându-se în ape adânci sau chiar în propriile ape, acasă, în fotoliu, citind cărți, frunți, palme, cești de cafea sau la munte, escaladând pietre, iubiri sau privind de pe creste viitoruri nesigure, alunecoase. Ceea ce asigură plutirea e medicamentul potrivit… Fiecare se simte acasă când atinge astfel de lucruri și repetă îngrijirea ori de câte ori are prilejul. Am întâlnit oameni care se vindecă cu alți oameni la terase sau ascunși prin camere de hotel sau mângâind animale de companie, cu mașini sau bijuterii, rugăciuni, pe Pământ aveam la îndemână tot felul de mijloace sublime de-a ne ridica de pe suprafața lui, nu ne putem plânge. Nu știu cum se cheamă afecțiunea, dar se vindecă. Pentru mine dieta foilor albe care trebuie umplute începe toamna, cum altfel dacă nu în anotimpul fructelor coapte când se fac dulcețuri și conserve. Acum e acum, să vedem ce am prin grădină!

Amintirile despre tine au început să se usuce și ele, din câte aveam s-au restrâns în esență, ca un corp muribund, aproape în agonie, se perpelesc pe toate părțile fără șanse. Le simt în mintea mea mumificate, fără nicio zvâcnire, cum de la copii au trecut prin toate etapele vieții și acum se sting, nu mai fac gălăgie, nu mă mai trezesc noaptea, de iubire, de ură, cert este că sigur și cadențat au dispărut treptat.  Îmi era dragă una din ele, mi-o repetam zi de zi, așa cum udam mai mult un ghiveci cu o floare preferată din multe altele de pe balcon, și ea creștea zi de zi mai frumoasă. Între timp s-a uscat, amintirea asta cu tine a devenit de tinichea deși o purtam pe deget ca pe un inel de logodnă să mă asigur mereu că sunt a cuiva, și deși bijuteriile de la tine au fost numai din aur, pe aceasta nu ai reușit s-o transformi. Când am dat-o jos locul a rămas sugrumat, albastru, învinețit. Am început să mă spăl, să-mi întind pielea de-acum exhuamată și de epiderm și de tine, și surpriză, osul era inoxidabil.

Toamna este momentul retrospectivei, al datului prin sită, al scadenței, al număratului bobocilor, al mărunțișului rămas. Ce am eu azi în palmă e doar puțin nisip luat de pe o plajă, câteva scoici, particule ale unei realități moarte, un fel de moaște pe care le păstrez într-o pungă mică de plastic și pe care o dată pe an le ating.

Toamna mi se pare că este acea linie dezafectată pe care altceva vine și o îmbracă, altceva o înghite. Un șarpe mai mare o mistuie și o face să dispară în chiar foamea ei de-a arde și a prăpădi. Imaginea care-mi apare cel mai des în minte este cea a frunzelor strânse cărora bunica le dădea foc, dar nu numai ea, toate femeile de pe strada unde am copilărit procedau la fel. Odată cum  copacii începeau să se dezgolească frunzele care acopereau drumul pavat și chiar șanțurile erau măturate, greblate, adunate grămezi pufoase în care mie-mi plăcea să mă trântesc și să privesc cocorii cum se duc. Printre toate astea aveam și eu o mică datorie, să aprind chibritul. Umezeala nu dădea voie ca sulful să se încălzească imediat, trebuia să fac zeci de încercări, bunica nu pierdea timpul niciodată cu asta, dar odată reușită treaba fumul mocnea. Frumos era că toată lumea parcă era vorbită, se întâmpla numai sâmbăta seara când toți oamenii erau acasă iar a doua zi strada trebuia să sclipească pentru că era zi de sărbătoare. Cu acest ritual totul în jur era plin de focuri care ardeau înăbușit, iar icnetul frunzelor se auzea de la mare distanță. Nu se putea să stai cu toamna în fața casei, trebuia curățată. Toamna parcă nu plăcea nimănui, și parcă se mușca și se mânca din ea însăși. Însă nu doar frunzele primeau acest tratament incandescent ci și câmpurile se incendiau, buruienile și rămășițele recoltelor se distrugeau, astfel că pârjolul limpezea, pregătea terenul arabil, fertil pentru o viață nouă. Cenușa fără doar și poate este cel mai bun antiparazitant și nutrient deopotrivă…

Din pricina asta și iubirile mor lăsând loc altora, toate au anotimpuri care se respectă cu de la sine putere, și mai mult, o iubire se auto-devorează renăscându-se.

Iarna era mult mai bine venită, toți copiii strigau: Ninge, ninge! Nimeni niciodată: Cad frunzele!  Iarna este mult mai clară și mai răspicată, toamna însă lasă de dorit, nu poate fi tradusă exact sau transpusă, doar  interpretată, fiecare o vede în felul lui, e mai mult o metaforă.

*

Ieri vorbeam cu fiică mea despre un desen pe care-l are de făcut pentru școală, cu tema: Plimbare prin toamnă. În fiecare an la începutul școlii are de făcut același desen, cu aceleași frunze, mereu și mereu toamna la început de an trebuie pusă pe hârtie, numai că de data asta profesoara le spusese să deseneze din minte. Aș fi scris și eu măcar o pagină despre toamnă, cum de altfel scriu în fiecare an, nefiind nici eu departe de lipsa de imaginație am început să scriu. Ce mă distra era propoziția cu care doream să încep: Cu sau fără septembrie toamna mereu se ingerează printre rânduri. Eram așezate la o masă mare, cum stăteam de obicei, ea la un capăt al mesei, eu la celălalt, față-n față. 10 minute s-a tot uitat pe telefon, credeam că e prinsă într-o conversație și pierde timpul alocat, apoi am întrebat-o:

– Ce tot faci?

– Mă uit la niște poze cu toamna.

– Incredibil, am replicat. Și ea râdea făcând semne cu mâna, verbal ar fi însemnat: Asta e, nu am ce face. Și totuși o făcea. Mi-am zis că aș putea fenta imaginea clasică care însoțește mereu acest sezon ca o piază rea și să încep altfel: Toamna vine și în mine. Dorințele se usucă, gândurile se retrag la hibernare. I-am citit și ei cu voce tare:

– Tomana vine și în mine. Dorințele se usucă…

– Precum florile?

– Nu, precum strugurii!

– Adică? Care e diferența, și strugurii au miros…

– De suculență.

– Ha-ha.

– Gândurile se retrag la hibernare…

– Ca tramvaiul la depou.

– Cam la fel.

– Și tu cu ce rămâi? Copaci goi am voie să desenez, nuduri nu.

– Gândește-te, toamna nu mergem în concediu, nu mergem în vacanțe, stăm mai mult în casă. Ea se uita din când în când la mine fără nicio grimasă, într-un final vocea ei se aude înfundat:

– Seamănă cu epidemia. Ești sigură că scrii despre toamnă? Și unde se duc planurile de vacanță? La fel ca fotonii când se stinge lumina?

– Nu se duc nicăieri, așteaptă, pe linie moartă, până se face primăvară.

– Linia aia moartă la fel ca în palma ta?

– Da!

– Și fotonii stau pitiți după ușă?

– După ușa întunericului!

– Tu ai ce ai cu ingeratul și insidiosul, eu când aud insidios mă gândesc la țepos. Porc țepos.

– Vezi tu, de aia Grădina e mare!

– Aia de la țara da, da, da, știu, Doamne, Doamne, imaginația etc.

*

Când eram mică aveam o carte scrisă în limba franceză despre chiromanție, harta mâinilor îmi plăcea la fel de mult precum harta României, cu munți și râuri. O mai am și acum, la fel și fiica mea are o curiozitate, aș zice genetică, spre chestiuni oculte. Țineam cartea cu mâna dreaptă deschisă la pagina cu fotografia respectivă și palma mea stângă alături de ea cât de întinsă să pot descoperi, compara și analiza toate liniile. Am făcut un studiu elaborat, chiar mi-am desenat cu pixul liniile pe piele urmând fără eroare șănțulețele deja săpate în carne. Le aveam pe toate, am văzut din prima linia sorții și am zis s-o urmez, pe principiul, că în cărți se spune mereu adevărul. Această linie a destinului începea destul de accentuată de la baza palmei ca un copac trainic și pe măsură ce se ducea se ramifica, se ramifica, până când subdiviziunile s-au pierdut în piele și nu s-au mai văzut până azi.  Dar asta nu înseamnă că destinul nu e scris în palmă, ci înseamnă că până la un moment dat trăiesc pe cont propriu, apoi depind de altcineva. Și cumva pe ascuns liniile mele apar la acel cineva în piele sub forma brațelor mele. Mai mult ca sigur e deja îmbrățișat, dar ce îmi e teamă e că nu știu exact cine e, am niște bănuieli…

*

După ce am scris, fiica mea și-a luat un măr din fructiera de pe hol și a trecut la laptop, citea ironic, ca de un podium unde eu nu aveam cum ajunge, de la înălțimea vârstei ei, apoi mi-a spus ronțăind:

– Linia ta din palmă seamănă cu copacul din primul paragraf.

– Bine, eu nu am descris niciun copac, erau zeci, sute pe stradă.

– Da, cum ar veni, copacul vieții!

A spus ea destul de tristă, privind în mărul din care mușca cu poftă, ca din propria vremelnicie.