Carmen Sorescu
Sorin îmi povestise despre pățania lui cu pescărușul fără să știe că și eu trecusem printr-o încercare similară cu un grup de porumbei. Pe el îl vizitase un pescăruș anume, mare și frumos, care venise pe balconul lui de la etajul al șaptelea, într-o zi senină și oarecare, și dintr-un exces de zel, spunea amicul meu, îl hrănise ca pe copilul lui și-i pusese numele MJ. Zi de zi, pescărușul venea cuminte și aștepta până era servit, chiar umil și gângurind a prietenie. Dar a venit vara și Sorin a trebuit să plece la părinți, în concediu, cu alte cuvinte a părăsit grandioasa pasăre. La întoarcere, a găsit plasa ruptă și, prin puținul spațiu pe care-l lăsase deschis să se aerisească, pescărușul își făcuse loc în bucătărie, unde spărsese cu ciocul tot ce putuse. Pesemne că venise multe zile la rând chiar și cu pui, judeca el, după urmele mai mici pe care le depistase pe masă.
Acum Sorin era și trist, și bucuros – pe de-o parte îl costau plasa, vopseaua, ceasul, cele câteva cești sparte nu le lua în calcul, mai era supărat că se purtase cu casa lui ca și când ar fi fost o casă părăsită. Poate chiar asta crezuse, că nu se mai întoarce niciodată, iar dezordinea era pricinuită de durere, ci nu de lipsa hranei, încercam să argumentez comportamentul păsării. Era însă recompensat de fericirea că l-a căutat și că își adusese familia la loc sigur, iar de-acum nu doar bucătăria era răvășită, ci și ființa lui era dată peste cap. Într-o zi pescărușul a revenit, dar nu la el pe balcon, ci vizavi, îl privea și-l privea ca și când știa că făcuse dezastru, nu a mai îndrăznit să vină nici la mâncarea pe care și altădată i-o lăsa în același mod. Pe Sorin îl tulbura mai ales faptul că pasărea nu-l mai voia, era revoltat și dispus să nu pună la inimă cheltuielile, voia doar ca pescărușul să mai vină să-i scormonească prin casă. Numai că pescărușul nu a mai venit niciodată și a ales să-i scormonească doar prin minte. Într-o zi m-a sunat să-mi spună că ceasul spart de pescăruș a început să-și miște limbile, deși nu-l atinsese, că odată cu primăvara și timpul s-a dezmorțit. Timpul lui. Când mai vorbim, îl întreb: mai știi ceva de MJ, și el oftează ca după o iubită pierdută: îl văd uneori, ne privim și atât, nu se aștepta să mă întorc și preferă să stea de-o parte, neputând să-și ceară scuze😊
Îmi amintesc când eram mică și bunica pleca, mai ales duminica, la rude. Cămara rămânea nesupravegheată, nu că ar fi fost acolo comori sau bomboane cu ciocolată, dar avea un miros specific, așa cum au toate camerele cu ventilație precară și, desigur, stingheră și neumblată, iar acest aer nepătruns mă împingea să-l curăț cu fanteziile mele. Aveam impresia că această cămara era doar a bunicii, deoarece doar pe ea o vedeam intrând și pe nimeni altcineva, eu, uneori, pentru că eram aproape nedezlipită. Aici erau lăzi de lemn pictate umplute cu lucruri, șifoniere cu haine, lenjerii de pat, cuverturi, numai că, uneori, ca și când făcea o magie, scotea câte o bomboană și-mi dădea zâmbind, ce mă durea era că nu vedeam niciodată locul unde le avea ascunse. Așa că, într-o zi, posibil duminica, după plecarea ei la rude, am ales să intru. Îmi amintesc și acum încuietoarea de fier a unei lăzi, nu avea lacăt și nu-mi venea să cred, atunci mi-am dat seama că doar în mintea mea credeam că nu am voie. Numai că, judecând după cum îmi vorbea ea când intram în cămară, adică în șoaptă, și parcă voia să nu deranjăm mai ales timpul lâncezit și păianjenii din colțuri, lua repede ce avea nevoie și plecam, bănuiam tot din același motiv să nu tulburăm moleșeala implacabilă a aerului. Mirosul de naftalină era un miros de stagnare, bunica îmi povestea de ia ei veche de 100 de ani și tot așa, în cămară timpul nu curgea, poate și de aceea copilăria mea s-a prelungit până pe la 20 de ani. După mine, aici zăceau lucrurile sacre, precum în piramidele egiptene, și aici erau hainele pentru moarte, dar și cele pentru viitoarele parastase, kilograme de lumânări, batiste, prosoape și cam tot ce se împarte la o înmormântare. Cred și azi că bunica de aceea vorbea încet, ca să nu deranjeze din sațietatea acestui abuz de putere asupra morții, ca într-o zi să nu se răzvrătească și să-și ceară corpul care trebuia servit, slujit. Tristă și bucuroasă, deopotrivă, pe criteriul: putem muri liniștiți, avem tot ce ne trebuie, am cotrobăit prin această lume dedicată păstrării și conservării, uscării și refrigerării, până când mi-am dat seama că nu doar prunele și curmalele erau uscate, ci și hainele începuseră puțin să se rupă, pereții la fel, timpul parcă nu încăpea aici, nu despre el era vorba, devenea o entitate fără sens, în oricare zi a anului aș fi intrat era la fel, același anotimp al letargiei.
Acum mă gândeam la pescăruș, la faptul că și el, profitând de faptul că nu era nimeni acasă, a rupt plasa în același fel, pentru a imersa într-o lume necunoscută. Eu, una, m-am ales cu trei curmale, el poate cu câteva firimituri, însă amândoi, invariabil, voiam să dezghețăm un univers mort.
