Pasaje

Primul mijloc de comunicare este propriul corp, de la cum se îmbracă, la cum gesticulează, abia apoi la cum vorbește omul transmite informații despre el; apoi oamenii se leagă între ei nu doar prin țesături, muzică, aspirații și propoziții, ci și prin drumuri, pasaje… în final e vorba de același limbaj, fie și non-verbal, dar care să ducă la armonie. A se petrece simultan toate astea și a coincide cu celălalt este rar, pentru că de cele mai multe ori se întâmplă că nu coincizi chiar cu tine însuți și atunci chiar te poți pierde prin subterane. Prin urmare când spun pasaj mă gândesc în primul rând la Pasajul Universității, la cel prin care treceam când mergeam la soră-mea, departe de centrul orașului și care mă scotea de la metrou exact în fața casei ei, dar și la pasarelele de pe DN 1, pentru că fie aeriană sau subterană datoria acestor treceri este de-a comunica.

Cât am fost copil nu mi-am dorit niciodată jucării, păpuși, walkman, aparat foto, mă jucam prin curte, cu flori, cu insecte, săream din copaci, ajutam bunicii, părinții, nici mare nu mi-am dorit gene, unghii false, blugi mulați, creșteam cumva pe ascuns, așa cum ții în sertar o scrisoare neterminată și pe măsură ce timpul trece îți dădeai seama de adevărul din ea, apoi te feliciți în tăcere că bine ai făcut că nu ai trimis-o. Cât privește corpul nu am avut niciun pasaj de trecut, m-am trezit dintr-o dată de la un capăt al copilăriei la celălalt capăt unde aveam deja 30 de ani și eram căsătorită demult, fără să simt nimic, nicio teamă, niciun frig, nicio căldură, nu am trecut prin întunecimi sau lumini speciale, totul a fost clar, transparent, ca un râu de munte. Unul din cele mai discutabile pasaje ale vârstei este adolescența, după care maturitatea, bătrânețea vin pe nesimțite, mai întâi aluziv, puțin ironic, cinic, până te lămurești că ai ridat și te dor oasele e deja tâziu.

Așa brusc se trezise o prietenă care m-a sunat într-o zi și mi-a spus direct, fără bună sau bună ziua: Am îmbătrânit! Avea 40 de ani pe atunci și mi se părea o joacă de copil sau că băuse ceva, deși nu era în felul lui de-a fi, i-am spus: Și eu, toată lumea îmbătrânește! Dar amestecul în mulțime nu l-a consolat și din ziua aceea s-a schimbat radical, a devenit egoistă și rea, poate că aceste două „calități” erau în ea și așteptau momentul să înmugurească, cine știe! Cert este că s-a certat cu toți prietenii, a divorțat și s-a recăsătorit cu o băiat de vârsta fiului ei. Cred că a vrut în ruptul capului să se întoarcă din coridorul care-o ducea spre o viață banală, dar calmă și tihnită spre ceea ce fusese în tinerețe, voia să retrăiască momente ale frăgezimii alături de alți oameni, noi, proaspeți, imaturi, care ar fi tulburat-o și scos-o din casă la petreceri și excursii, dar și din ea, din corp, spre altceva.

Ce e drept, mie, cel mai frică îmi era să trec prin stația de metrou unde coboram când o vizitam pe soră-mea, era un tunel puțin circulat, mirosea a urină, becurile pâlpâiau și aveam impresia că oricând se puteau stinge, uneori se auzeau pași, mulți pași și la fiecare 30 de secunde întorceam capul să văd dacă e cineva. Spre deosebire de pasajul cel de la Universitate care era tot timpul populat, acesta era nu doar un capăt de linie al șinelor ci și al vieții, aici se prelingeau cerșetorii, câinii vagabonzi. Iarna, culoarul era aproape de netrecut, trebuia să calc cu grijă printre oamenii fără adăpost care nu se mai distingeau dintre haine și dintre gunoaie, cu ochii adânciți în lumi necunoscute mie, cu fețele ascunse de frig în propria căldură presupuneam a unor amintiri frumoase, erau ființe ca și mine, respirau, respirau același aer, însă totul era mai mult un covor albastru-gri-murdar în care mă puteam afunda, un nisip mișcător, care se pare că m-a acaparat din prima clipă altfel nu aș fi scris. Viermuiala dădea semne de viață, dar mai ales un zgomot de fond fluctuant în același tandem cu lumina oscilatorie, convulsii de plâns, gemete, cu impresia că oricând se putea potoli, dar cineva invizibil îi biciuia pe fiecare în parte.

Pășeam cu grijă fără să-i strivesc ca și cum pășeam pe o sfoară la mare înălțime, aproape levitam, mă făceam că nu-i văd așa cum se prefăceau și ei că nu trec. Era un pact tacit, nimeni nu observa. Părea un spital pe vreme de război așa cum îmi imaginam în gândurile cele mai negre și ceea ce se chemau scursurile societății se potrivea foarte bine cu gurile de canalizare în care se scurgea apa murdară, era un corp comun, dacă pe unul îl durea o mână restul venea în ajutor ca și cum ar fi fost o mâna care aparținea tuturor, dacă se strica un aparat de radio sau cădea o placă de faianță reparau împreună, și la fel, așa cum ei scormoneau prin gunoaie eu scormoneam în imaginația mea o lumea mai bună. Între ei era o altfel de umanitate, altruistă și plină de calm și generozitate pe care la suprafață nu o văzusem, ei înșiși erau piese ale pasajului, parți ale construcției. Tot ce simțeam era să evit, orice privire, orice atingere, o dată chiar am vrut să mă opresc să dau un telefon dar nu am avut curaj să întârzii nici măcar un minut în plus.

Cel mai frică îmi era când nu era nimeni și din neatenție călcam pe cioburi, scrâșnetul cauzat de frecarea cu pantofii îl auzeam discret, înfundat, în același timp sufletul se făcea țăndări și bucăți tăioase aveam să le car pe tălpi pretutindeni, și azi. Atunci oricine ar fi trecut pe lângă mine era posibil criminal, de fapt asta mi se întâmplă mereu când rămân singură prin pasajele dintre amintiri și realitate, simt atmosfera aceea apăsătoare ca și când ceva iminent și grav se poate întâmpla în orice secundă, chiar textul acesta e născut dintr-un astfel de incident.

Gangul subteran de cele mai multe leagă, este un fel purgatoriu pentru că de partea cealaltă totul este diferit, schimbă simpla călătorie în travaliu, în înțelepciune, întinerește, îmbătrânește ca și cum ai trece printr-o sită a timpului. Când pășești peste oamenii bolnavi, care tușesc, care nu au ce mânca și care mai ales te privesc lung fără să ceară nimic, dar te privesc insistent, curioși, nu ai cum să nu te oprești măcar o dată în mintea ta și să-ți dai seama de ceva foarte simplu, sunt oameni. Poate că unele animale în grajduri o duceau mai bine, poate că unii care își aveau culcușul aici mureau, poate că alții luau locul, cert este că mereu era plin și toată această mizerie, unde erau la grămadă și bucătăria și baia și dormitorul se întâmpla o stagnare a timpului, a ființei. Mulți dintre aceștia fără adăpost nu-și mai doreau nimic, se mulțumeau cu situația dată în peisajul apocaliptic unde soarele nu dădea semne să răsară nici măcar în gând, și poate că acest lucru, deodată comun, mă apropia de ei într-un fel ciudat, lipsa dorinței.

Pasajul devenit cochilie mi se potrivea și mie cel puțin ca idee. O idee încăpătoare cât să mă cuprindă pe mine și mulți semeni, un fel de umbrelă a amăgirilor sub care nu ne ploua și nu muream de foame, așa înghesuiți fericirea avea o cotă incalculabilă, și așa socoteam că trebuie să trăiesc, ascunsă. Nu știu nici azi din care turmă fac parte, a leilor sau a antilopelor, judecând după faptul că aceștia din întuneric ies noaptea la vânătoare au un corp călit și ziua dorm, nu le pasă, iar antilopele firave și naive pot fi lovite în plin de mașinile în viteză, nu-mi rămâne decât să vreau să fiu puternică. E greu să coincid cu mine. Uneori mintea nu încape în corp, alteori corpul se prelinge și rămân în afară, nerecunoscându-mă. După care e bine să te dai bine pe lângă alții, poate în alții încapi și începi să-i folosești precum paraziții gazdele, dar nu mi s-a întâmplat, nu am găsit astfel de pasaj, am rămas în carcasa mea chiar dacă se văd și acum pe pereții acestei foi scrijelituri ale izolării.

Apoi liniștea, căldura, lipsa aerului curat, îmbâcseala, miasma toate trăgeau la somn, altfel nu înțelegeam de ce mereu aceștia erau întinși, anesteziați de viață ca niște mistici în extaz, se lipeau unii de alții până la confuzie; afară era opusul, zgomotul mașinilor, tramvaielor, zgomotul fricii care se citea precum grimasele pe chipuri, zăpada, frigul, oameni care mergeau grăbiți, cu idealuri, dorințe răzbătând prin umerii săltăreți erau cât se poate de individuali. Am văzut mulții oameni de (la) suprafață răzvrătindu-se împotriva acestor neputincioși, dar vorba lui Cioran, e ca și cum te-ai fi răzvrătit împotriva primei celule. Ceea ce am văzut aici nu am văzut în niciun film și nu am citit în niciun roman, poate doar în documentare, și nu e vorba în primul rând de promiscuitate, ci de acea somnolență soră cu moartea, mulți consumau alcool sau substanțe psihotrope tocmai pentru a tulbura percepțiile. Îmi amintesc perfect, eram odată la mare și am văzut câteva conducte care deversau direct în mare, lichidul rezidual se confunda în nesfârșita apă curată exact acolo pe plajă, la picioarele mele, poate că și ei vedeau la fel cu prilejul amețelii, se vedeau undeva pe un nisip cald.

Unii dintre ei nu aveau nici măcar o pătură și dormeau pe cartoane, se înveleau cu cartoane, iar asta îmi amintea de un prieten, Maximilian, care deși avea casă, pat, el nu doar că trăia prin tunelurile minții, era chiar blocat. Blocat în pasaj, viața lui era între două femei, soție și iubită, sau soție și două iubite, între două guri de aerisire sau chiar mai multe, nu se putea hotărî, nu aveam cum, viața lui era pe drum, prin accesul secret nu doar al blocurilor care despărțea apartamentele în care locuiau ci și al fanteziilor. Viața lui era prin întuneric, orbecăind, dibuind după oxigen, paradoxal chiar asta îi făcea viața, altfel era mort, nu putea trăi decât ca o cârtiță, să facă planuri, socoteli și mai ales să păcălească, să fure, și dacă i se înfunda făcea imediat alt canal, altă iubită, altă rută subterană, important era să sape, să facă defileul, să lupte, să muncească, aici era viața ci nu în cele 2 ore pe care le petrecea în brațele iubitei. Din pricina asta nici nu voia să divorțeze pentru că își pierdea țelul, nu mai avea pe cine să înșele, dar cu anii a divorțat de 3 sau 4 ori. Nu-i plăcea să fie liber, liber era pierdut, nu avea repere, nu mai avea pasaje, nu mai putea face ticăloșii, nu mai trăia, liber era mort. Viața lui era printre conducte și cabluri, laolaltă cu șobolanii, Max învățase de la ei multe metode de supraviețuire, mai ales cum să construiască rețeaua de coridoare ca să nu fie prins. În cartea “Însemnări din subterană”, Feodor Dostoievski leagă printr-o figură de stil două secole, rostul galeriei este să unească, iar viața lui Max tot ca figură de stil asta și făcea, îl unea cu mai multe femei prin trecătoarea minciunilor la adăpost de războiul cu el însuși.

Acum mă întreb cum ar fi să te trezești într-o dimineață în propria transpirație, în urină și rahat, așa cum am văzut de câteva ori prin spitale oameni care nu-și mai pot mișca corpul și poate nici ochii, care sunt manevrați de personalul medical ca niște bagaje în Gara de Nord sau și mai rău precum containerele în piața agroalimentară, unde fructele și legumele sunt desfăcute, spălate și întoarse pe toate părțile. Cum ar fi să te trezești fleașcă în toate măruntaiele proprii și să nu te poți ridica, când îți dai seama că ești un reziduu de neoprit, o țeavă stricată, pregătit deja de rude pentru gura de canalizare, cum ar fi? Cum ar fi să nu fie pat de spital ci gresia rece a unui pasaj? Da, e rău, însă sunt unii care nu se trezesc niciodată, Max și azi e la fel. Și într-o zi l-am întrebat: De ce faci toate astea? Ca să evit să trăiesc!, a răspuns el. Și ceea ce mie mi se părea o nebunie și o mare vâltoare pentru Max era doar să evite viața de (la) suprafață… acolo unde stai cuminte la semafor și mergi regulamentar pe trecerea de pietoni. Îmi imagineam mintea lui precum aglomerația dintr-o fotografie alb-negru a Londrei din al doilea război mondial, un canal în care toată lumea se adăpostea din cauza bombardamentelor la metrou. Ce este răscolitor în ambele situații este imaginea de ghetou în care oamenii dorm înveliți de alți oameni. Și Max era la fel, se învelea tot pe ascuns cu tot felul de iubite, tot la grămadă, carton, pătură, important era să simtă ceva pe el, să aibă spatele asigurat. Și deodată l-am înțeles pe Max fără să-mi explice nimic, din faptele și din gesturile lui am înțeles că prin subterane era el însuși, iar la suprafață alt om, numai că puțini știau asta, așa cum puțini știau de existența oamenilor fără adăpost din canale, și mai mult de atât, chiar dacă aflam, tăceam, așa cum tăceam când auzeam peripețiile lui Max.

Pe de altă parte, cum spuneam, în galerie timpul stă pe loc mâncându-se, îmi amintesc de bunica, avea mâinile crăpate, călcâiele și chiar coatele puțin, uneori o ustura, dar nicio cremă și niciun cuvânt nu vindeca despicăturile oricât de mult aș fi iubit-o, dragostea mea nu putea umple locurile dureroase din carne. Ce-i rosese pielea nu știu, dar știu că pielea era legătura directă dintre corp și mediul exterior, orice aș fi gândit că i-a afectat sănătatea tot la un factor din afara ei ajungeam. Cu timpul se impregnaseră în modul ei de viață și devenise o suferință a sufletului, dacă cineva o întreba ce face, cum mai este și chiar dacă în clipa respectivă nu avea niciun chin ea spunea că o dor crăpăturile și pe durata discuției aceste mici plesnituri erau adevărate breșe, pe aici intra toată munca ei de-o viață cu poveștile și oamenii aferenți. Pasajul timpului era scris pe mâinile ei, doar când o vedeai tăceai, cel puțin eu așa făceam, aveam mult un respect față de aceste crăpături mai ales că mi se părea expusă, permanent expusă altor eroziuni și infecții. Când niciun emolient nu funcționează nu rămâne decât să faci propria glicerină din resemnări. A cui e vina? Este o întrebare în urma căreia niciun judecător nu poate lovi cu ciocanul să spună verdictul: Vinovat! Tot ce poate să facă este să lovească și să spună: Liniște! Liniștea – acest încăpător și abundent narcotic care salubrizează și poate debloca pasaje, mai ales pe cele cu ieșiri aici pe foia albă, în nesfârșita apă curată.