Carmen Sorescu 
Să fabrici o păpușă nu e prea greu, se poate face manual, din zdrențe, am făcut în copilărie din haine rămase mici. Cumva arăți lumii partea ta cârpită, murdară, cea de care nu-ți pasă și pe care oricând o poți arunca franc în fața oricui. Dar ce faci când ai deja o păpușă în tine, mai vie decât tine, lipită de esofag care strigă că vrea afară, o păpușă meschină pe care cu greu o ții în sfori. Și uneori scapă… O poți dresa sau ține legată, nimic de zis, dar într-o zi te dă de gol. Apare sau nu apare, nu e după bunul plac ci mai ales cu ce e hrănită. Am întâlnit un om care avea multe păpuși, câți oameni întâlnea atâtea păpuși avea, se fabricau singure sub piele și scoteau ad-hoc ochii la lumină, ca un container multimedia folosind principiul Matrioșka. Apoi am întâlnit un altul care a lucrat la păpușa lui de când era mic, poate mai lucrează și azi, aduna în el precum șobolanul, tot felul de lucruri, numai că aceste prefabricate gata de întregire aveau să aștepte ca într-o închisoare, și fără lumină, fără prea multă hrană aceste materiale s-au deteriorat, lăsând loc altora și altora, până când apărut un morman de gunoi și păpușa nu era gata. Concluzia este simplă: când te îndoiești de tine aduci ajutoare. Uneori corpul confecționează, inventează, salvează mai mult decât mintea, el singur este o făbricuță de astfel de bunuri în serie, gândurile nu fac decât să preia aceste fire și să le arunce peste interlocutor, după care în fiecare zi această primă păpușă te salută, semn că e gata să fie prezentată.
Cu ani în urmă am simțit-o și eu, începuse să crească, se pregătea să înhațe un iubit, dar la rândul lui tot corpul a stricat-o, a regurgitat-o și acum e împrăștiată prin sânge. Uneori se coagulează, dar numai și numai pentru același om și nu pentru altcineva, îi simt prezența, ca o mică tumoră care mă face să tușesc, după care se clătește din nou. Mă gândesc că se formează din amintiri neplăcute, ca o karmă gata să plătească, gata să-și ia înapoi ceea ce a pierdut, să echilibreze. Defilează uneori ca un soldat la datorie, îi simt bocancii cum pleoscăie în noroiul care mi-a fost aruncat, de acolo, de altfel, s-a născut și știe ce graniță are. În folclorul evreiesc, golem inițial a însemnat embrion sau materie imperfectă, este o ființă antropomorfică, total neînsuflețită, creeată din lut, care poate fi adusă la viață și controlată, este bun sau rău, servește sau deservește, în aproape toate legendele scapă de sub control, precum păpușa, depinde cu ce e hrănit, ce fel de forțe.
Tata în ultimii ani ai vieții s-a folosit de un cărucior cu rotile și cârje, aceste instrumente erau la vedere, se observa cât se putea de clar că se deplasează cu ajutorul lor, însă el nu a avut niciodată păpuși intrinseci – organe ascunse cu superputeri. Forța lui nu venea din colectarea deșeurilor pe care ar fi urmat să le transforme în vigoare, dominație, autoritate etc, forța lui venea din ceva ce păpușile nu puteau face, din bunătate. Cine adună mizerii este pentru că este atras de ceea ce este, golurile se umplu cu ce au avut ci nu cu altceva. Sunt oamenii aceia care strâng, strâng și deodată plesnesc și fac rău și nu se mai satură și nu se vor sătura niciodată pentru că ei la rândul lor sunt concepuți din mizerii, nu vă supărați pe ei, doar ocoliți-i așa simplu, cum se ocolește o băltoacă. Imaginea lor este imaginea aurolacilor de la gropile de gunoi, aceia care scormonesc când vin mașinile cu gunoi, nu pot altceva și ajung să se obișnuiască, acolo dorm, acolo fac copii, acolo îi cresc, permanent sub inhalațiile acestui drog dezinhibitor al răutății.
Și trebuie să subliniez același lucru despre oamenii care dau interviuri sau își fac poze în spatele bibliotecilor, ale lor sau ale altora, nu contează. Cărțile sunt precum cerberii și cine ar mai îndrăzni să contrazică cu așa pază monumentală. De ce nu, cărțile pot fi păpușile de mâine, le citești, te plictisești, cumperi altele. Le mesteci încet, le înghiți, unele rămân lipite altele nu, un joc care nu se mai termină. Corpul preia, reține, aruncă astfel că lectura este precum mâncatul, se vede pe corp cu ce te hrănești, dacă ești gras e clar că mănânci numai pâine și biscuiți, umplutură simplă, banală, profunditatea consumă energia, slăbește, dă formă, formează. Mai opriți-vă din scris, din tradus, din publicat, este inflație, sunt speriată câte cărți sunt prin librării, nu e timp, poate de aceea cartea a devenit ca merdeneaua, eu nu mănânc dulciuri, de aceea îmi e la îndemână acest produs de patiserie, îl cunosc bine. Dacă s-ar fi publicat o carte pe an oamenii ar fi venit la ea ca la Mecca, numai că sunt prea mulți profeți, falși profeți care nu spun nimic. Citesc, citesc și cu greu dau de ceva, cum am mai spus, foietajul e prea mult și foios și brânza prea puțină, dacă dai de ea, posibil și aceea să fie griș😊
Fiecare carte e ca o astfel de păpușă expulzată, un avorton, niciodată completă, de ce ați aștepta păreri bune când știți bine că ați fiert zațul de câteva ori.
