Orbirea

Orbirea nu era doar albul ochilor, ci și întunecarea minții, lipsa de coerență și chibzuială, inconștiența. În Orbeasca se putea orbi doar din câteva motive clare și cunoscute de toată lumea: așchiile care distrugeau țesuturile, inhalarea otrăvurilor, de regulă pesticide, verde de Paris, de exemplu, care la fel, paraliza nervii periferici, iubirea și pământul.

Fratele mamei, cel mic, Marin, de când îl știu, umbla bezmetic pe o bicicletă, nu saluta pe nimeni, alteori nici nu ridica nici privirea, spunea mama: E orbit de pământ. De câte ori se întâlnea cu ea îi vorbea urât, despre orice, chiar și despre mine și soră-mea. Nu mai judecă, spunea mama, i-a luat pământul mințile, și acum după 40 de ani, se comporta la fel. Avusese și momente bune, mi-l amintesc glumeț, plin de viață, bea vin roșu în care punea puțin bicarbonat, muncea în rând cu toată lumea. Dar încă de pe atunci avea un sâmbure în el, un sâmbure al unui copac imens care nu încăpea decât pe multe hectare de pământ; specia asta eu nu o cunoșteam dar presimțeam că are gustul fierii. Spun încă de pe atunci, când părinții mei erau tineri, Marin aduna toate rudele, făcea ceea ce el numea, consiliu pe familie, și la un moment dat, când liniștea era mai prelungă, îl auzeam: După ce moare mama, să-mi lăsați mie pământul. Apoi îi lua pe fiecare în parte, ceilalți frați, trei la număr, și mama printre ei, și le spunea ce bine o duc, ce viață lipsită de griji au, că nu le mai trebuie nimic, nici pământ: Ce să mai faceți voi cu pământul, fetele tale sigur pleacă la oraș, rămâne de umblă câinii prin el.

Momentul ales venea după masă când toată lumea mulțumea și sațietatea se lăsa odată cu liniștea aceea obositoare de vară iar frații lui trebuia să-l recompenseze cu cedarea pământului în favoarea lui.

Cu timpul sâmburele în mintea lui creștea și creștea, nu mai încăpea, devenise o idee esențială a vieții pe care o transmisese și singurei fete, care, la rândul ei se comporta la fel. Acest miez avea să-l îndrume, avea să-i facă viața amară. Orice ar fi făcut pentru el pâinea era amară, zilele erau amare, viața toată era amară, sâmburele împrăștiase în tot corpul gustul perfid. Ajunsese să vomite pentru că nici trupul nu mai suporta necazul care-l cuprinsese. Pentru început sâmburele înmugurise în el și pe măsură ce creștea și nu mai avea loc, Marin își scuipa amarul pe unde apuca, pe unde-i venea. Era ca o gravidă căreia i se făcea rău și dădea pe-afară chiar în timpul mersului pe bicicletă. Sâmburele pusese stăpânire pe el într-un fel dramatic, îi preluase funcțiile vitale, se juca cu el și-l ținea ocupat doar pentru hrana lui, ajunsese până acolo când orice ar fi spus, gura lui spunea singură, fără nicio judecată cuvântul: pământ.

Pământ era tot ce putea articula. Îmi amintesc într-o zi că se oprise cu bicicleta în fața casei, dar nu intrase, stătea și striga de la poartă: Pământul! Pământul! Mama atunci după ce a plecat l-a sunat pe fratele mai mare să vină pe la noi și i-am auzit vorbind:

-A stat la poartă vreun sfert de oră și striga: Pământul, pământul. Ne face de râs…

-Și la mine a făcut la fel, a strigat ce-a strigat și a plecat, lasă-l să strige, să-și verse amarul…

Spunea unchiul meu în timp ce-și aranja pălăria frumos pe masă, exact ca atunci când trecea un dric sau când intra în biserică, pentru că și ei acum tot de un mort vorbeau, de un alt frate care nu mai era frate, era altcineva. Se cuvenea să fie cu respect la așa necaz.

-Și lumea ce-o să zică…

-Păi lumea ce nu știe..că și-a luat partea….acum umblă pe la toți să-i mai dăm câte-o părticică, el a rămas și cu casa, cu grădinile, eu nu am în plus, am și eu copii…

-Eu nici atât, i-aș da să scap, că nu stau în hectarul lui, dar nu mă lasă ăsta…

-Ce tu nu ai fete, ele cu ce rămân…

-Mi-a zis acum o săptămână: Dacă nu-mi dai un hectar nu mai ești sora mea.

-Să nu mai fii, ca să fii soră nu-i plătești în pământ, ești că aveți aceeași părinți.

-I-am zis, de ce, mă, Marine, nu ne-ai cerut când eram la notar, de ce te-ai răzgândit?

-Chiar dacă cerea, eu nu renunțam, nu aveam cum, e moștenirea de la mama, atât am și cu asta nu am ce să-i mai spun. Să zică mersi că nu i-am cerut din casă, era dreptul nostru…

Unchiul de fapt era cel mai păgubit, el, spunea mama se măritase, nu însurase, luase o fată bogată ca să plece din casă la un trai bun dar plecase cu nimic. Marin, fiind cel mai mic rămăsese cu părinții și casa, pământul. Iar acum la moștenire, după zeci de ani, sosise clipa unchiului să aibă ceva ce era doar al lui.

-Pe el zici că l-a născut pământul…nu o femeie. Săraca mama, dacă ar putea ieși din mormânt și l-ar vedea ar intra iar.

Așa și era, acum el plângea pământul cum un om normal și-ar fi plâns mama.

Dar Marin nici mama nu și-a plâns-o, abia aștepta să moară să-i ia pământul. De câte ori mergeam pe acolo cu mama, bunica mea din partea ei, Alexandra, o găseam la toate treburile cele mai grele, în baston, abia se târa. Îi dădeau numai coji de pâine înmuiate în apă să moară mai repede. Mama săptămânal se ducea la ea cu mâncare, cu lapte dulce mai ales, că-i plăcea foarte mult, până într-o zi când s-a decis să-i spună adevărul. Adevărul din ce ne-a povestit atunci bunica era un film de groază: de câte ori veneau rudele nurorii ei, chiar și iarna pe ea o trimitea în altă cameră, nora strigându-i: du-te și stai acolo că sperii lumea de bătrână și urâtă ce ești; apoi cum o punea să adune bălegarul de la vite cu mâna ca să facă amestec cu paie, făcuse scabie de la animale și nu-i mai spusese mamei, dar fratele celălalt care stătea mai aproape îi aruncase peste gard un tub de cremă ca să scape de râie, apoi continua ea:

-Să nu-mi mai aduci lapte că mi-l iau ei.

Ei, fiind Marin, chiar fiul, și nevastă-sa.

-Nu au avut norocul ăsta să mor mai repede, așa i-a pedepsit Dumnezeu. Să nu-mi mai aduci nimic și după ce mor eu să nu mai vii pe aici.

În ziua când a murit, Marin a sunat-o pe mama:

-Vezi că moare mă-ta, a zis să te sun.

Îi era frică de blestemul mamei lui, dacă nu ar fi sunat cine știe ce i s-ar fi întâmplat.

-Cum ai făcut de m-ai sunat?

L-a întrebat mama, el nu suna niciodată.

-Păi să mă blesteme….

Spuse el scurt neavând încotro.

Ajunsă acolo cu mine, mama a început să plângă, eu știam că moartea nu doare, îl văzusem și pe străbunic murind, stăteam calmă lângă ele.

Bunica ne întinsese o mână să ne atingă. Mâna ei albă, zbârcită semăna cu pământul primăvara când încă mai are un strat subțire de zăpadă. Sângele încă pulsa peste crestăturile mâinilor și puteam vedea cum forme de relief se mișcau încet, din ce în ce mai încet, spre un somn lin. În clipa asta, când simțeam viața cum se scurgea ca un izvor care nu mai are apă, mi-am amintit de ce zicea mama cândva: Din pământ venim, în pământ ne ducem. Mă întrebam cum am răsărit eu printre crăpăturile din palmele bunicii, cum m-a plămădit ea așa ca pe-o pâine de casă și dacă ea nu ar fi fost, nici eu!

Și pentru Marin, mama lui fusese pământ toată viața, toată viață o călcase în picioare ca atunci când bătătorești curtea să nu mai crească nimic în ea.

Apoi Marin a auzit-o pe mama plângând și a deschis ușa brusc: Nu mai plânge, nu mai plânge, c-o întorci din drum. Apoi a tras-o pe mama cu forța de lângă ea.

Bunica a murit chiar în ziua aceea, țin minte că și a doua zi pe drumul spre cimitir aflată în dricul negru tras de doi cai frumoși, bunica avea încă un zâmbet calm și liniștit pe față, parcă zâmbea cerului și vedea porțile Raiului deschise.

Și azi îi spun mamei: știi ce a zis bunica cu puțin timp înainte să moară: După ce mor eu să nu mai vii pe aici; și..nu ai ascultat-o. Și mama plânge și spune că nu are cum să nu se mai ducă pentru că acolo a copilărit…și că de câte ori se duce aude vocea mamei ei cum o strigă…și la vocea asta nu poate renunța.

Pământul pe care călcăm zi de zi are un loc stabilit, clar și sigur, sub picioarele noastre, pentru Marin pământul este mai sus decât Dumnezeu. Tot cel putea liniști erau multe hectare de pământ pe care să-și vomite sâmburele și doar așa copacul acesta necunoscut mie, cu gustul fierii avea loc să-și întindă rădăcinile și coroana neagră. Dacă Isus l-ar fi întâlnit pe Marin, Marin ar fi fugit din calea Lui. Nimeni nu știa cum vedea Marin, dar mereu am presupus că orbirea de care era purtat nu era albă, boala asta avea culoarea și adâncimea pământului.

Pământul te poate putrezi și de viu.

(sursa foto: demotivation.us)