Carmen Sorescu
Epifanii și alte povești de-o pagină
De obicei adorm repede, corpul e suficient de obosit să mai aibă timp de ficțiuni sau alte posibile (i)realități care la un moment dat să-mi intersecteze viața într-un fel bun sau rău, iar eu, nimic altceva decât un maldăr de carne insignifiant să fac calcule și scenarii despre cum va fi, ce fericiri sau tristeți se vor deschide. Chiar ar fi imatur să încep o luptă inextricabilă cu nevăzutul, neajunsul, neatinsul, totul e pe mâna lui Dumnezeu. Aș fi putut spune la voia întâmplării, dar nu e deloc așa. În timpul zilei trăiesc într-o piele impermeabilă, dar când merg la culcare fiecare por lasă loc fluidelor de tot felul, e momentul propice, dar noroc că nu am nici zece minute de preaviz, mesajul: îmi e somn! – vine foarte repede și trebuie să-l ascult. Noaptea ca o mică moarte mă cufundă mult, atât de mult încât a doua zi când mă trezesc cu greu îmi trag corpul din tunelul întunecos, încet, încet, la început ca o târâtoare apoi capăt poziția verticală după un ness amar.
Pe holul lung dar mai ales alunecos, din pricina unei gresii prost alese, aflat imediat lângă ușa dormitorului, coridorul prelungește viața nu doar până la la capătul opus al casei ci mai departe, dincolo de fereastra acoperită cu folie de aluminiu, pe străzi, peste garduri, printre blocuri, dincolo de orizontul care, dimineața timid, revarsă câteva raze, dar care, ca o sabie cu două tăișuri se întoarce ca un bumerang înapoi la mine, uneori viața mea asta face, mă lovește frontal și parcă mai supărată e atunci când crede că e abandonată. Viața e un copil autist care nu prea răspunde și nu empatizează, ea se trăiește pe sine în sine. Contrar pereților înguști, devenit pasajul dintre mine și lume, el oferă multă, aproape nelimitată posibilitate de mișcare. Noaptea las un bec aprins pe acest defileu al tuturor posibilităților, îmi e frică să dorm în întunericul atroce al nopții, am unul al minții, nu mai vreau și în afara mea, așa că lucrez cât pot la construirea unei vieți cât mai agreabile. Prin urmare, sunt la răspântia dintre vis și realitate, 24 din 24, derapantă nu e doar podeaua, ci și banala realitate, ea oscilează ca o balanță în funcție de ce cântăresc pe ea. Visurile sunt punți concrete, chiar matematice, de legătură cu mediul înconjurător, și le-am tratat ca atare, lumea onirică e și ea reală chiar dacă nu poate fi pipăită. Mă distrează confuzia, că oamenii cred doar în ce văd. Visele nu sunt vrăjitorii ale minții, nici scurtcircuitări anapoda ale creierului, visele au atâta legătura cu realitatea încât nu le separ iar holul asta face, leagă și mai bine, lumea concretă de cea intangibilă, dar pe care dacă chiar nu o pot atinge ca pe un zid nu înseamnă că nu e acolo. Citeam cândva Eseu filosofic despre probabilități, Marquis de Laplace, în care autorul conchide un lucru simplu (citat din memorie): toate evenimentele, de la cele mai nesemnificative la marile legi ale naturii, cum ar fi, de exemplu, legea gravitației, curg prin noi ignorându-le. Tot ce se întâmplă are o cauză, principiul rațiunii suficiente chiar asta definește, de unde iar notabila și clișeistica propoziție: Nimic nu e întâmplător. Așadar, în penumbra acestei fante, holul, care leagă dormitorul de restul casei, aici unde nu e niciodată zi sau niciodată noapte pe de-a-ntregul trec cu neglijență nevăzând adevărata lui putere. Aici am trăit cele mai intense emoții, aici m-am sărutat prima oară și aici era să și mor cu mulți ani în urmă. De regulă, epifania este despre manifestarea divinității, despre ceva care începe să se vadă, să se simtă acolo unde nu crezi că se poate, eu am să scriu despre manifestările mele ferite de ochii lumii, ce rost ar avea să scriu despre poveștile la care mulți care mă cunosc au luat parte, ele sunt știute și chiar amici de-ai mei au publicat deja despre ele, am să scriu despre acel semiîntuneric al coridorului ca și când aș scrie despre lumina slabă din mine, când nu ești nici înger, nici demon, când obscuritatea te poate face orice, dar nu e ca și când ai putea alege. Zi de zi trec prin el ca pe sub un duș cu dezinfectant, pe care, îl știm cu toții din vremea pandemiei, asemenea instalații erau puse la intrarea în diverse cladiri, aeroporturi etc, nu simțeai nimic, dar curăța.
Numai că nemuritorii sunt de partea cealaltă, văd pe fereastră etajele altei clădiri precum văd cu ochii minții etajele trecerii prin viață, când te naști, trăiești, mori și drumul se croiește de la sine de la un etaj la altul, de la un stagiu la altul. Scările apar singure doar gândindu-te la ele, la viitor, dacă nu o faci poți muri privind lumea de la geam și atât. Pe nemuritori îi văd zi de zi urcând sau coborând aceste scări, predau ștafeta vieții simplu și fără echivoc, precum mamele care dau pachetele de școală copiilor, apoi toți dispar, dispar în lumile lor, contopindu-se cu neantul.
