Carmen Sorescu 
Sau cum te poți îndrăgosti într-o secundă din niște, aparent, nimicuri. Nimicul acela fără cuvinte, fără sunete, un fel de bob de grâu pe care-l simți în stomac cum încolțește indiferent de anotimp.
Nu am fost nici la Tokio, nici la Hong-Kong, nici la Madrid sau Los Angeles. În general nu-mi plac călătoriile, întotdeauna am avut lângă mine tot ce am avut nevoie. Când pleci, pleci din dorința de altceva. Altceva pentru mine nu există. Acesta este unul din motive, dar mai am și altul, mult mai serios. Cu toate asta indiferent unde merg, fetele, femeile din grup îmi pun tot felul de întrebări pe care eu niciodată nu le-am pus altor femei. De unde am cerceii, de unde am cumpărat rochia, dar brățările, dar părul cum îl întrețin, cu ce fel de creme mă dau, ce studii am, că se vede că mă preocupă multe alte chestii, dacă am copil, cum l-am făcut, care e povestea mea. Incredibil, dar cu precizie chirurgicală peste tot unde mă duc. Eu le spun că totul e genetic, nu am nicio contribuție mai ales asupra părului pe care-l dau doar cu ulei de cocos alimentar, pentru că nu are aditivi precum uleiul cosmetic.
-Cu ulei de cocos????
Spuneau toate în cor.
-De unde, câte ore, cum…
-E genetic, să nu credeți că am părul așa de la ulei de cocos, nu, eu doar îl întrețin.
-O dată mi l-am tăiat din cauza unui iubit. Aveam 16 ani…
-Ce, cum, când, cine era….
Mă obosește mult să vorbesc despre ele și e mult de scris, însă mai distractiv ar fi să povestesc despre Alexandru.
Era o zi frumoasă de decembrie, atât cât să fie puțin cald și să putem sta afară pe terasă. Chiar la asta mă gândeam pe drum, cât am mers cu mașina, ce bine ar fi ca organizatorii să pună mesele afară. Așa a și fost. Ajunsesem printre primii, cum de obicei îmi plăcea să fiu punctuală. Oamenii veneau. Care mai de care. Lume pestriță. Femei frivole, fuste scurte, zâmbete largi, disponibile, care emanau chemare la împerechere, nu conta cu cine, conta să trăim viața, echivalentul distracției. Pe Alexandru l-am remarcat pentru că era într-un grup și se uita la mine, se uita încontinuu de parcă mar fi cunoscut sau de parcă ar fi vrut să mă cunoască. Era înalt și privirea lui răzbătea peste toți ceilalți. Mi-am dat seama că îl cunoșteam, posibil să-l mai fi văzut pe undeva, îmi spuneam. Din mișcările lui prin grădină mi-am dat seama că tot ce dorea era să se apropie de mine. Vorbea mult, povestea, glumea, era plin de viață. Auzeam și vedeam fără să vreau și eu fiind prinsă într-un grup lângă el. La un moment dat am rămas singură chiar lângă zidul curții undeva mai în spate și am zis că era un prilej bun să-mi scot telefonul și să-mi verific mesajele. Știam că iubitul meu dormea, dar mereu aveam ideea nebună în cap, că s-ar putea trezi, la rândul lui să-și verifice mesajele și să-mi scrie. Nu am apucat să-mi verific corespondența, deoarece Alexandru era lângă mine. De obicei în filme, era modelul ca un el să vină cu un pahar de vin să-l servească ei, dar nu a fost așa, nu se servea alcool. Am fost bucuroasă că a venit. Mi-a întins mâna și mi-a spus:
-Alexandru, director la Resurse umane.
-Te cunosc? Parcă te-am mai văzut.
-Posibil, am mai venit pe la întâlniri din astea.
Dialogul a decurs ca uns cu miere, toate propozițiile noastre erau perfect match, încât voiam să retractez, pentru că sincer începuse să-mi placă de el. Dar nu acea plăcere infimă a comunicării cu cineva, plăcerea discuției, a căderii în povestiri. Nu. Ceva se întâmpla.
-Pe unde călătorești? mă întreabă el uitându-se banal ca și cum eu urma să înșir un număr de țări, stațiuni, tot felul de escapade.
-Nu prea, spun, îmi e frică de avion!
El se uită mirat, deși aș fi putut numi câteva țări pe unde fusesem, așa de dragul discuției, dar voiam să nu aprofundez discuția.
Alexandru devine și mai interesat.
-Și mie, spune el.
-Da?
-Cum se face?
-Am lucrat la Londra, apoi m-am mutat în Singapore, știi, salariul mai mare când pleci de la biroul-mamă, apoi aici de câțiva ani.
-De ce îți e frică de avion?
I-am povestit că eram studentă la Mina Minovici și că avionul Tarom care a căzut la Balotești a fost subiectul unei expertize pe perioada când am studiat. Și, mai ales, nu am omis să spun cum veneau sacii negri cu rămășițe umane amestecate cu pământ și alte resturi ale aeronavei. I-am spus chiar și că am găsit un deget cu un inel și seminaristul a ieșit în curtea institutului să întrebe rudele care așteptau dacă recunoaște cineva inelul. O dramă devenită cu timpul o traumă pentru călătoriile mele. Mă asculta atent, parcă lua parte la evenimente, se pune bine în pielea mea.
-Înțeleg perfect! Eu am altă problemă.
Și atunci se uită la mine cu o privire ciudată, nu știa dacă totuși să-mi spună, dacă aș fi fost partenera ideală să-i ascult povestea oarecum intimă.
-E vorba de un vis!
-Un vis?
-Da, unul care se repetă.
-Incredibil, și eu am avut un vis care se repeta de mai bine de 15 ani, dar îți spun cum am scăpat. Și distractiv e că acum am altul care se repetă. Visul actual este despre un leu viu mergând agale pe trotuar, cu care, evident, mă întâlnesc față-n față.
-Chiar știi cum se scapă din asta?
-Am fost în Kenya, spune el, am trecut aproape de ei. Am fost în safari, mergeam cu mașina deschisă, fără geamuri, mașină de la firma care organiza, de teren, leii dacă au mâncat nu mai atacă, doar să nu fie leoaică cu pui.
-Curios, și eu am niște amici care tot insistă să mergem în Kenya la safari, poate dacă mă duc scap de vis.
-Apropo, numai așa scapi de vis: doar dacă ți se întâmplă în realitate.
-Uite, îi spun, visul care mi s-a repetat ani de zile era cu un lift. Apoi, din ziua când m-am urcat într-un lift, al unui turn, într-un mall, habar nu aveam, credeam ca e un lift normal, dar așa a fost. Liftul urca, urca și nu se mai oprea, exact ca în vis, dar identic, recunoșteam senzațiile și frica, vedeam acoperișurile jos, și tot nu se oprea. În realitate tot așa a fost, cu excepția unor japonezi are făceau poze din toate unghiurile, mergem prin lift, stânga, dreapta, unul chiar s-a culcat pe spate. Japonezii m-au calmat. Liftul s-a oprit la final. Eram într-un turn, sus un restaurant. De atunci nu mai visez, dar a început visul cu leul și am zis mai bine mă duc de bună voie în safari cu amicii în Kenya să mă întâlnesc cu leul în față, decât Doamne ferește să mă întâlnesc cu el pe stradă, pe aici.
-Ai văzut știrea de săptămâna trecută, nu?
-Da, râdea el în hohote, cu leopardul pe străzile din oraș, scăpat din casa unuia.
-Da, asta și spun. Totul e posibil.
-Dacă ai fost în safari nu v-a învățat nicio regulă de supraviețuire când dai cu nasul de leu?
-Nu, regula e să nu fugi. Ignori. Cât poți. Ignori în sensul să nu te vadă panicată. El știe ce putere are. Dacă fugi, e semn că ești slabă. Atacă sigur, măcar de distracție. Dacă stai, posibil să se mire și să te lase în pace. Dacă nu-i e foame. Dacă-i e… care pe care. E bine să ai un cuțit la tine mereu.
-Când merg prin oraș?
-Da, nu strică, spunea el. Și râdeam amândoi. L-aș fi luat în brațe. Culmea, simțeam că și el.
