Orașul. Lumea. Semenii (II)

Era o zi de duminică…

… sau de sărbătoare, un fior de liniște, lent ca un abur de pâine, specific acestor zile plutea în aer, femeile de vârsta bunicii veniseră la noi la poartă, mereu în astfel împrejurări se strângeau așa. Banca lipită de gard era mare, încăpătoare, poate acesta era și motivul venirii lor aici, dar cred că și sufletul ei bun le aduna. Unele își aduceau scăunele de lemn, cele cu trei picioare, pe care azi nu le mai văd în comerț, care aveau forme ușor adâncite, precum farfuriile și se stătea foarte comod, mi le amintesc cu plăcere, deși erau din lemn și nu aveau niciun material tapițat erau foarte confortabile. Femeile purtau baticuri, unele strânse la ceafă, altele în față, bunica se lega sub bărbie, și de asemenea aveau șorțuri peste haine, pregătite oricând de o treabă. Din când în când câte una se găsea să mă atingă, să-mi pună mâna pe cap ca și când eram binecuvântată de toată acestă adunare. Se întâmpla des, ca din mijlocul acestui cerc, pentru că până la urmă inevitabil se forma, să plece brusc toate cine știe unde, dar într-o zi am plecat eu de lângă ele și m-am dus în casă, în camera mea, lângă pat aveam o oglindă destul de mare, astfel că de la o distanță de 2,3 metri mă vedeam întreagă stând pe scaun și privind aleatoriu, când pe fereastră, când pe pereți, când la oglindă, căutând un punct de sprijin, un ajutor care să-mi răspundă la întrebarea apărută subit, acesta fiind și motivul părăsirii grupului: Cine sunt?

La 10 ani mă întrebam de ce vecinele treceau strada cu scăunelele după ele la noi, de ce se adunau toate la bunica, ea nu pleca niciodată din fața porții, un alt de ce. De ce eu, din nou acest eu universal centrat și impenetrabil era acolo și nu la altă casă. Bunica mai mereu tăcea, nu mi-o amintesc povestind ca pe celelalte, toate erau vorbărețe, ea nu. O singură dată, când bunica lui Dan își critica nora, aducând fel și fel de argumente, apoi altă femeie a început și ea să spună despre nora ei vrute și nevrute, până când a venit și rândul bunicii, toate se uitau la ea, și bunica precum în fața unui pluton de execuție a trebuit să scoată câteva cuvinte: A mea nu zice nimic, e bună. Pe semene că și mama, tăcea, iar asta le unea într-un fel, făcând o tabăra comună. Era drept, nu le auzisem niciodată în conflict, iar bunica pentru mine era ceea ce era copacul din curte pentru păsări când începea ploaia și toate se adunau sub el. Mama mă punea la lecții, mă certa dacă nu scriam frumos, dacă nu mâncam tot, bunica nu, doar mă ținea lângă ea și atât. Și cred că de atunci a început presimțirea pericolelor, prin auzirea pașilor mamei, care nu era altceva decât un atentat la liniștea și nepăsarea mea.

Așezată pe scaunul din camera mea, fără vreo speranță, pur și simplu eram în locul ideal al goliciunii umane și al instinctelor primare, existam numai în natura mea, cea mai pură, fără priviri, fără îndemnuri din afară, în coaja mea de ou cu gura spre aerul planetar nu găseam răspunsuri, era ca și când învățam să respir. Mă gâdeam la viitor, la ceea ce voi fi când voi fi mare, la adulții de lângă mine, la prietenii mei. Îi luam pe fiecare în parte și din câteva percepții pe care le aveam despre ei trasam idei cu concluzii scurte, e bine sau nu e bine, vai de el sau ce bogat e, cum ajunseseră oamenii pe care îi consideram fără școală atât de bine, căci mie mi se spune că fără școală o să fie vai și amar. Apoi, mi-a venit în minte: o să am un copil, o fată, o va chema Emanuela. În clipa aceea, la 10 ani, mi-am trasat destinul, știam cum va fi viața mea, vizualizam un covor roșu, ciudat, pe care ani mai târziu aveam să merg de nenumărate ori, în clipa aceea, a copilăriei, nu știam ce e, dar părea de poveste. Am mai aruncat câteva ocheade prin cameră, căutând în zadar acel ajutor, sau poate că venise, dar nu era ca o mână concretă întinsă, apoi am închis ușa liniștită, spunându-mi: Nu mai trebuie să învăț, nu-mi folosește la nimic! Viața mea nu e pentru mine, așa cum lumina e pentru flori, râul pentru pești, pădurea pentru animale, și eu trebuie să folosesc cuiva, viața mea nu e pentru mine.

Ceva din neant venise în ziua aceea, la ora aceea, când eu aveam întrebări, ceva se lăsase parcă din cer sau din mine, ca o hlamidă, ca o placentă sau tot ca o coajă de ou, un viitor îndepărtat se uitase la mine și-mi făcuse cu mâna: Va fi bine! Iar din imensitatea acestui ocean în care părea că nu am nicio problemă oare unde aveam să mă duc de acum înainte și ce aveam să fac decât să mă reped în treburile zilei, să o ascult pe mama, să-mi fac temele etc, numai că de acum înainte știam că acel ceva plana deasupra mea ca o tiară, ca un drum deja scrijelit pe care nu trebuia decât să merg, în rest totul era parcă dinainte trasat.

Azi, mă întreb dacă m-aș fi născut la oraș, locul meu de joacă ar fi fost printre blocuri, nu aș fi văzut cerul și nici firul ierbii, cerul ar fi fost tavanul, câmpul ar fi fost autostrada, totul ar fi fost asfaltat, pavat, pietruit, nivelat, îndreptat, uniformizat, aproape socialist. Probabil că așa credeam că e lumea, ar fi fost normal, ca în loc de copaci să mă urc pe scările blocului, iar piața ar fi fost un schimb sec și murdar între fructe și bani.

Fiind muritori, nimic nu ar trebui să ni se pară greu și imposibil, de vreme ce știm că vom muri cândva. Acest cândva suspendat în timp și spațiu e și el acolo în câmp la datorie pe vânt, pe ploi, până când într-o zi din pricina unei furtuni este destrămat. De aceea viața pentru mine este ca o sperietoare de ciori în lanul de porumb pe care o văd din tren și imaginar sau nu îi fac cu mâna, hi-hi, eu merg mai departe, mai pe scurt, nu-mi simt viața cum curge prin vene, parcă e mereu în afara mea. Mai ales, când vorbesc despre ea, tot mai cert am sentimentul că viața mea e de fapt din ce în ce mai departe de mine, vorbesc ca despre ceva ce nu-mi aparține, nu o pot prinde și mângâia ca pe un pui de pisică, și pe măsură ce se îndepărtează se apropie opusul ei. Așa îmi imaginez viața, ca pe o sperietoare de ciori, deloc frumoasă și pusă de strajă, cui, dacă nu morții.

Citeam într-un manual că pacea nu poate exista fără război, pacea este o consecință, în cazul vieții și morții oare care e consecința, rezultatul? Mai degrabă aș spune că viața este rodul.

Utnapiștim îi spune lui Ghilgameș (Tăblița XI): Există o plantă ai cărei țepi te vor înțepe ca niște trandafiri. Dar dacă mănânci această plantă vei fi tânăr din nou. Și așa eroul epopeii pleacă în căutarea ei, poetizată de traducători ca floare a nemuririi, deși în text se spune clar că era pentru carii și Ghilgameș voia să o testeze pe un bătrân ca apoi să o folosească și el dacă dă rezultate, această floare devine un simbol prin căutarea zadarnică dar mai ales după ce șarpele, din pricina mirosului plăcut, a tras-o în culcușul lui, astfel că personajul principal rămâne cu mâinile goale, un căutător. Azi, spuneam că aveam de-a face cu un mit, cu o alegorie, dar poate a fost un simplu jurnal de bord al arcei lui Utnapiștim. Balaurul din mitologia românească era o ființă fantastică, până s-au descoperit dinozaurii transilvăneni, un velociraptor cretacic care corespunde destul de bine descrierii, îi puteți vedea la Muzeul de Geologie; o poveste este mit doar pentru că nu corespunde cu realitatea de azi și nu se poate explica, până când într-o zi când după excavații… bau!

(sursa foto: www.istockphoto.com)