Carmen Sorescu 
Când am început liceul și a trebuit să mă mut la oraș, trecerea de la curte, de la câmpul cultivat cu tot felul de plantații, de la locurile sterpe unde toamna se ardeau buruienile, de la pădurea care se afla la cinci minute, și care-mi era la fel ca o casă, de la cățăratul prin copaci la o singură cameră a fost un prizonierat în care am intrat doar pentru că am luat note bune la examenul de admitere. Tatăl meu, mie și vară-mii, o fată slabă și înaltă, cu care împărțeam camera, ne dăduse instrucțiuni clare: Să nu ieșim în oraș că se iau băieții de noi și nici să nu pierdem timpul uitându-ne pe fereastră. Aveam un respect imens față de aceste două indicații, frica nici nu exista, eram oricum incontrolabile, dar până în clasa a XI-a eu, una, nu mă apropiasem de geam. Uneori era un vacarm de nedescris, deoarece blocul era poziționat chiar lângă cinematograful central, erau cozi imense, oameni mulți, prin urmare și certuri. Când am mai crescut, prinsesem curaj să dau perdeaua de-o parte și să mă uit la această pădure mergătoare de oameni în care îmi era interzis să mă cațăr, așa spunea tatăl, ori de câte ori venea pe la noi, ne repeta: Să nu vorbim cu oameni străini. Azi îmi dau seama ce cumințenie aveam construită în mine și cum, zi de zi, mai puneam câte-o tencuială nouă. Uneori ne întreba dacă îl ascultăm, noi spuneam că da, dar aveam vaga impresie că nu ne crede. Singura hoinăreală rămânea prin cărți, în spatele scaunului unde îmi făceam temele era o bibliotecă micuță, dar avea toate cărțile esențiale de pe vremea aceea. Nu știu de ce, am luat Demonii, pentru că mi se părea că pot fi prinsă în mrejele acestui roman. Altfel, nici să fi vrut nu aș fi plecat din casă, nu aveam unde, pavajele cu ciment și cei câțiva copaci răzleți din parc nu-mi spuneau nimic, dar mai ales oamenii, mulți oameni. Eram obișnuită ca pădurea să fie a mea, s-o împart cu căprioare și vulpi, în niciun caz cu mămici și cărucioare cu copii mici. Parcul, deși mi se spusese că e oaza de verdeață prin care voi trece în drumul meu dus-întors de la liceu, era un fel de loc viran în care oamenii stăteau pe bănci, nimic altceva.
Imediat cum am început școala mi-am dat seama că am nevoie de o cheie mincinoasă, o cheie care putea fi confecționată din orice fel de carte care putea să mă desfacă în interior și astfel să pot colinda, fără a băga nimeni de seamă că nu sunt acasă. Un fel de joc numai al meu de a nu distruge sau degrada relațiile cu cei din jur. Dacă inițial eram convinsă că acest procedeu de a contraface realitatea, de-a mă iluziona că sunt prin păduri și eu eram prin pagini, uneori la fel de foioase și aspre, dând de replici usturătoare ca de un pâlc de urzici, și căutând ceva care mi se potrivește, cu timpul această cheie a devenit una adevărată, căpătase striațiile mele caracteristice și știam exact ce autor îmi face bine. Astăzi, aș zice că știu exact și ce iubit mi se potrivește, dar la fel ca o carte, trebuie măcar răsfoit, citit puțin din el.
Mi-ar fi plăcut să mă cheme Abigail, pentru că și eu aveam ceva prețios mort în mine și orașul mă lua cu el mai mult de milă, așa cum poate în gândurile văduvei Abigail mai apărea uneori soțul decedat și mie îmi pulsau vedenii cu locurile și oamenii iubiți; mi se potrivea foarte bine denumirea de slujnică, supusă. În cazul meu, desigur, nu față de vreun soț, ci față de părinți, de școală, situația în sine. Cred că în liceu am fost târziu la două majorate, nu alte petreceri, discoteci nici atât, nu știam nici măcar unde erau, auzisem de la colegi că există. Aveam nativ, și încă am, o cumințenie căreia nu-i caut explicație, e ca și cum m-aș întreba de ce am globule roșii și albe, le am pentru că sunt acolo, de la natura mamă.
Adaptată și la pădure, și la câmpie, la doi poli opuși, la beznă și la lumină deopotrivă, mă aflam undeva într-un loc hibrid, amestecat, care încrucișa și copaci și terenuri virane – orașul!
Orașul venea în viața mea cu tot felul de mirări: la școală auzisem de o colegă că se culca cu un băiat și toată lumea o evita ca pe-o ciumată, fetele stăteau grup și vorbeau despre ea, ea era frumușică și vioaie și vorbea foarte firesc despre ceea ce făcea, iar mie se părea cumplit, de fapt nici nu înțelegeam ce se întâmpla cu adevărat, tot ce știam era că nu trebuia să fiu prin preajma ei. Nu mâncam decât brânză și roșii, nu-mi plăceau mezelurile, iaurturile Sana, crenvurștii, eram încet, încet o specie pe cale de dispariție. Începusem să slăbesc, mă anemiasem, iar părinții au hotărât să-mi plătească toate mesele la mătușa unde stăteam. Apoi ea gătea zi de zi tot felul de ciorbe și mâncăruri, cum eram obișnuită, în scurtă vreme eram mai bine, începusem chiar să zâmbesc și să mă întreb foarte serios: Ce caut eu acolo împotriva voinței mele? Eram setată pe ideea să iau note mari la școală, apoi să învăț pentru admiterea la facultate. Părinții m-au trimis la meditații la matematică și fizică pentru bacalaureat, pentru că nu?, așa făcea toată lumea, zile mai anoste ca acelea de meditații nu doresc nimănui.
Din pricina acestor, să zic, obstacole, citeam foarte ordonat, nu suportam nimic pe masă, nu manuale, nu penare, nimic, doar cartea, eu în fața ei și atât. Cititul devenise un act atât de intim, încât citeam singură, când nu era vară-mea acasă sau mai ales seara, când ea adormea înaintea mea. Urma atunci momentul fatidic de imixtiune, când se năștea un culoar lung pornit chiar din pieptul meu și care mă ducea în acest fel în lumea cărții respective. Din această suavă intimitate s-au născut dependențe, eram total aservită unor cărți pe care le purtam permanent cu mine. Și în ziua de azi, la fel, citesc numai singură, un obicei familiar, lăuntric și foarte afectuos deprins demult și care nu s-a schimbat, am acest egoism – să nu împart cu nimeni nici cel mai mic zâmbet, nici cea mai mică lacrimă. De-a lungul timpului, întâmplările prin care am trecut , bune sau rele, m-au făcut să mă comport, în primul rând, față de mine, în același mod.
Când am ajuns la București, la facultate, șocul nu a mai fost așa mare, Bucureștiul mi se părea un oraș și mai trist, plumburiu care avea să-mi mănânce încă cinci ani din viață, pe criteriul că trebuie să am o meserie, meserie aleasă tot de părinții mei, astfel că m-am trezit studentă la Politehnică. După un an, fără să le spun lor, mi-am luat dosarul și am dat admitere la drept, am luat cu brio, așa că i-am anunțat senină că un an s-a dus pe apa sâmbetei deoarece nu fac față metrilor de hârtie milimetrică pe care-i așezam prin camera căminului pe jos, pe linoleum, pe unde din când în când mai intra cineva cu bocancii plin de noroi. Puși în fața faptului împlinit, părinții nu au fost foarte supărați, pierdusem un an, mama se autoconsola, spunea ea: E ca și cum ai intrat la școală de la 7 ani, nu de la 6. Cum, în fapt, intrasem. Bucureștiul nu-l cunosc nici azi, mă reține ceva în dezvelirea lui, pe vremea aceea știam foarte bine ruta Obor-Fundeni, unde mama fusese internată un an, care îmi era dragă pentru că mă ducea la ea când eram mică. Apoi îmi erau familiare locurile pe unde mă duseseră părinții tot așa, când eram copil, și aveam să le redescopăr mergând de-acum singură pe străzi, și-mi plăcea cum deodată îmi sărea în față ceva foarte cunoscut, ca o mică magie, când un iepure alb îți apare pe nepusă masă dintr-o pălărie gri, cât un oraș.
Tot timpul Bucureștiul mi s-a părut un oraș cărunt și bătrân, care trebuia ajutat să pară mai tânăr. De fiecare dată când vedeam reclame luminoase sau cine știe ce fel de afișe lipite frugal pe pereții unor clădiri, aveam impresia unei înfrumusețări, de prisos; ridurile erau vizibile, dar nu asta îi atenua din strălucire, ci mai ales ponoseala, lipsa îngrijirii, murdăria. Ar fi putut fi un oraș sănătos, viu, dar mizeria venea ca o cangrenă care-i imputa pe zi ce trecea din corp.
Azi pare schimbat, când vii de la aeroport până la Piața Romană e frumos, apoi încep reclamele, farmaciile, casele de schimb valutar și patiseriile. Dar mai ales reclamele, cu cât intri în cartiere, cu atât reclamele se schimbă, dacă în centru vezi reclamă la companii de telefonie, în artere apar reclame la carne de pui, carne tocată, pulpe și din ce în ce la produse alimentare și cât mai ieftine, de parcă bucureștenii ar mânca neîncetat. Dacă nu ar fi reclame, atât de multe, atât de alandala, atât de peste tot și la dimensiuni cât blocurile, Bucureștiul s-ar vedea și el, așa nu poate respira, e înăbușit, pe moarte.
„Unii oameni nu vor să audă adevărul pentru că le sunt distruse iluziile” – F. Nietzsche, dar când „adevărul” cade pe tine sub diverse forme: prelate luate de vânt, hârtii dezlipite, tencuială, schele șubrede pe lângă care mie mi-e teamă să trec, graffitti de tot felul, înseamnă că acest copil numit București are nevoie urgentă de îngrijire, de o mamă adoptivă, numai că nimeni nu-l vrea, deși e al tuturor și toți îl marginalizăm sufletește, îl folosim toată ziua ca pe-o femeie plătită, după care seara fiecare se duce la casa lui. Degradarea umană se vede pe zidurile Bucureștiului. Impuritățile noastre, reziduurile mentale, ticăloșiile, fărădelegile din noi își pun amprenta pe oraș.
Anul acesta, în București, mi s-a întâmplat să aștept pe cineva la o masă și să nu simt nimic, dar nimic, oameni și trotuare. Sau oameni-trotuare. Nimănui nu-i pasă pe cine sau pe ce calcă. Pietrele ieșite din caldarâm erau peste tot, trebuia să le evit cu mare băgare de seamă, altfel riscam să-mi rup piciorul. Oamenii sunt la fel, ieșiți din matca lor de oameni și deveniți ceva în care îți poți rupe sufletul. Deci: restaurantul Micul Paris, recunosc m-am așezat aici cu nostalgia călătoriilor mele în acest oraș care purta numele acestui loc. Într-un fel, mă ascundem de soare, căutasem special un loc cu umbră, iar acum, la ora prânzului, soarele era exact în spatele zidurilor. Am comandat, mâncarea a venit foarte, foarte repede, comandasem un espresso înainte, fiind sigură că masa va întârzia. Dar, nu. Ospătarii, un el și o ea, el un tânăr slab, pe la 20 de ani, ea blondă, puțin plinuță, ceva mai mare, dar nu foarte mult, poate 25 de ani, vorbeau, râdeau, păreau foarte amabili, dar nu mă slăbeau din priviri. I-am surprins uitându-se unul către altul făcându-și semne, mi-am dat seama că m-au flancat, cred că le era frică să nu plec înainte de-a plăti. Le-am cerut nota mult înainte de-a termina și mâncarea și cafeaua, au fost foarte fericiți, am plătit 55 lei și s-au liniștit. Îmi amintesc fața băiatului când a ieșit puțin mai târziu, servilă, umilă, nu ca până atunci, și i-am zis: Vă era teamă că plec fără să plătesc? S-a uitat fix, dar nu foarte mirat, cred că așa procedau cu mulți clienți și nu le păsa că aceștia își dădeau seama; a zis: Da, am avut multe cazuri. Și-atunci mă întrebam ce față de infractoare pot avea…, dar nu mă mira, mulți amici de pe site-urile de socializare mă întrebau de ce-mi ascund fața că nu-i o rușine să fii dansatoare într-un club în străinătate. Apoi am fumat, privind aiurea pe stradela pietruită. Apoi patru olandezi, după ce au inspectat din priviri locurile libere, s-au așezat la o masă lângă mine. În scurt timp, unul dintre ei a început să scoată limba râzând și distrându-se pe seama mea. Tot ce simțeam era să-i arunc un pahar cu apă pe fața schimonosită de aventuri și alcool. M-am ridicat deja obosită și mi-am săpat propriul drum prin mulțime, prin care nu vedeam și nu auzeam nimic, spre casă.
Bucureștiul îmi pare o cocotă, fardat, injectat cu tot felul de substanțe în care se întâmplă tot felul de lucruri neplăcute, și este așa pentru că așa sunt oamenii, chipul lor e reflectat pe din gesturi pe ziduri. Oameni sintetici într-un oraș sintetic, după „chip și asemănare”, pentru că da, ce iese din mâna omului, se poate denumi chiar în termeni biblici.
Dar orice haină ponosită are frumusețea ei. Îmi amintesc cum pe vremuri avea o țesătură fină, curată, cum venea ca turnată pe corp. Viața schimbă, viața chiar asta face în esență, ne schimbă, altfel ce am fi? Numai că viața ne schimbă în mizerii. Și orașul se comportă la fel. Sau poate că eu nu am avut niciodată mărimea potrivită pentru București, a fost tot timpul o haină prea strâmtă. Mi se pare că se potrivește cu: „El nu spunea nimic, scâncea ca un copil într-un sâmbure” – Gellu Naum; drept pentru care rămâne viabil doar apeductul care mă aprovizionează cu apă potabilă – acel tunel care-mi pleacă direct din piept și mă duce-ntr-o carte. Mi-ar fi plăcut să mă cheme Abigail, dar acesta e un subiect în afara discuției.
