Obiectul casant

În ultima zi, Andrei a venit mult mai devreme ca de obicei, a intrat pe ușă simplu, de-acum ca la el acasă. Pe cât părea el de calm, pe atât eram de încurcată, încercam din răsputeri să fiu ca în prima zi când l-am cunoscut, atunci când intrase speriat dar doritor să se acomodeze cu mine, cu sufrageria și mai ales cu fereastra pe care o reperase din prima secundă. Mă străduiam să șterg din minte ideea sărutului, numai că-mi era imposibil să spăl aceste toxine care-mi invadaseră corpul și se pulverizaseră în sânge, ca un venin al cărui antidot nu era decât alt sărut tot al lui.

Ne-am reluat locul pe scaune, cuminți, la fel ca la școală, de parcă așteptam un curs universitar, ceva nou aveam să învățăm și azi despre noi, numai că nu știam cine e profesorul, cine elevul sau poate că facem cu schimbul. Andrei nu a stat prea mult jos, a preferat să se plimbe de colo-colo, într-o ușoară agitație cu care nu eram obișnuită, nu a vrut să-și bea berea după care, teoretic, venise: „Dacă-mi pare rău de ceva, e de berea din frigider”, glumise sau nu el într-un mesaj, numai că eu aveam prostul obicei să cred ce mi se spunea și crezusem că într-adevăr vine pentru asta și în subsidiar să mai vorbim. Mi-am aprins o țigară, fiind convinsă că nu ne vom mai săruta vreodată și-l ascultam cum povestea ceva despre locul unde lucra, despre admitere, examene, angajați și angajatori, folosind un limbaj cu multe anglicisme care trăda faptul că mediul în care lucra îi deformase destul de mult exprimarea.

Soră-mea avea dreptate, eram asexuată, reproducerea mea era prin divizarea organismului fără intervenția celulelor sexuale și fără fecundație, îmi plăcea să-i ating mâna, dar și să i-o dau pe a mea, momentul acesta banal-intim îmi era suficient, mă scindam într-un fel bizar și foarte sățios numai când îi atingeam mâinile, la fel cuvintele, mă fragmentau într-un așa fel încât atunci când povestea ceva îmi trezea o amintire asemănătoare și doream să pun zaua mea în lanțul lui, adică să-l opresc și să spun la rândul meu câteva cuvinte, astfel ca spre final să avem o poveste comună. Cel mai mult mi-ar fi plăcut să scriem împreună, ceea ce și pusesem la cale, să facem dragoste cu creierul pe o foaie albă, ar fi fost prima dată pentru mine, dar nu a fost să fie.

Totul a fost despre îmbinare, îmi place sau nu, asta am simțit de când a intrat pe ușă, să mă unesc cu el, dar în niciun caz fizic, cel puțin nu în prima zi. Aș fi putut fi amica lui toată viața dacă nu mă săruta, desigur și eu mă întreb, de ce am stat, dar la întrebarea asta încă dau din umeri căutând un „vinovat”.

Și-mi amintesc că au fost multe clipe de tăcere, chiar din prima zi când am trecut foarte aproape de el să deschid un geam, când cel puțin eu așteptam ceva, acel inevitabil scurt interval care ne-ar fi unit, poate o propoziție, poate o îmbrățișare. Tăcerea aducea, cu liniștea ei, surpriza, de parcă se năștea ceva și toată lumea așteaptă să vadă ce e, fată sau băiat.

În plimbările lui prin casă s-a oprit din nou la fereastră, și de fiecare dată simțea nevoia acută să se facă tot una cu golul, cu nimicul, undeva altundeva decât în corpul meu, alt gol asemănător. Oriunde s-ar fi întors nu avea scăpare, lipsa de conținut, vidul era peste tot, iar el nu dorea decât să se facă tot una cu spărtura. Sau poate că fereastra mea devenise Luna lui și, de câte ori o privea, un animal înfricoșător îi ieșea prin piele, dar nu, nu era deloc ca-n filmele americane, din el ieșea doza de esență, adevăratul și cel mai verosimil bărbat de care-i era și lui frică, pesemne că-l cunoștea foarte bine și știa la ce fel de chinuri îl va supune, de aceea încerca să-l oprească.

Apoi s-a întors brusc, m-a îmbrățișat strâns, fără vreun drept de apel, aproape ca o pedeapsă, întrebându-mă:

-Nu vrei să mă mai săruți?

Nu am spus niciun cuvânt, dar am continuat să răspund inocent sărutului neurotoxic care mă imobiliza chiar acolo lângă tocul ușii unde mă rezemasem. Nu știam ce să fac, cum să-l ating, trupul meu, cunoscând tot felul de respingeri, a decis în locul rațiunii: a înțepenit. Și-a tras singur și destul de brutal de catarama curelei, gest care m-a izolat undeva la capătul lumii, și nu cred că mai ieșeam de acolo dacă nu mă scotea tot el cu întrebarea:

-Unde mergem?

Iar eu traduceam în ce loc al casei, canapea, pat, ceva comod. În timp ce el se uita în jos parcă umilit de propria-i înfrângere, evitându-mi iar și iar privirea l-am luat de mână spre dormitor. Zgomotul făcut de catarama curelei îmi dăduse fiori reci și-mi țiuise precum sunetul făcut de clopoțelul tibetan care anunță la yoga că trebuie să stai în poziția Șavasana – poziția mortului. Mi se păruse că sunetul, pe care nu știu cum, dar îl auzisem cu încetinitorul, se prelungise din afara camerei peste tot în stradă și toată lumea îl auzea. Instinctul de supraviețuire a învins și m-a scos din starea de inconștiență, făcându-mă să-mi aud propriul gând: Am și eu fermoar! Să nu mă uiți, să mi-l deschizi. Și nu m-a uitat… Apoi calmul, pacea imperturbabilă în care aș fi putut sta înlemnită mult și bine, la modul ancestral al ființei, primitiv, primordial, topită și remodelată de la zero.

Aveam încă frica respingerii și continuam să stau nemișcată, eram doar un viitor obiect casant, la timpul prezent doar o fereastră translucidă care nu riposta în niciun fel, dar nici nu colabora. Știu sigur că mi-a luat mâna și a dus-o spre fermoarul blugilor lui, dar fără succes, stăteam paralizată în rama proprie, lăsându-l doar pe el ca o briză plăcută peste corpul meu. Îmi veneau în minte tot felul de chestii drăguțe, glume sau nu, dar îmi inhibam orice cuvânt și mai ales orice atingere. Mă dresase bine acele câteva zile, poate că citisem mult despre insecte, dar asta și aveam impresia că făcuse, Andrei își paraliza victima să nu riposteze în niciun fel, iar el acum savura liber absolut tot ce dorea.

Acest elastic secretat în preajma mea de mâinile lui, mă apropia și mă îndepărta, resortul venea dintr-o nesiguranță pe care o detectasem în repetate rânduri din conduita simplă, domoală. „Masculii văduva-neagră asigură stimuli repetabili și se împerechează numai cu femele înfometate cu riscul de a fi mâncați, se catapultează singuri, cu acest ultim sacrificiu suprem, în femelă asigurându-și astfel perpetuarea”. Chiar așa se întâmplase, pipăise încet, încet tot terenul, fugea când nu era sigur și iar revenea, până când prada era cucerită tocmai de acest joc al respingerii…

M-a iubit aproape barbar, ca hoardele năvălitoare care nimicesc, pârjolesc și pleacă, furase tot din mine, fără remușcări, fără regrete. Tot ce-mi amintesc este că devenisem atât de ușoară, încât fusesem luată de vânt și mă răspândeam prin pat și prin el ca sporii de păpădie într-o continuă și lină propagare. Voiam să-i spun ceva… dar gândurile nu erau decât niște lemne de foc care se făceau scrum, gândirea se eradicase de la sine. Corpul meu tresărea cu ochi mari și limpezi, ca un animal săgetat care-și dădea ultima suflare sub îmbrățișarea lui.

L-am întrebat dacă era bine și abia m-a auzit, mirat, dacă într-adevăr mă refeream la el, mi-a răspuns că era bine. Reveneam la realitate, iar realitatea era o cameră aproape goală, cu un pat de-o persoană în care reintram ca din altă lume. Încet, încet mă acomodam iar cu draperiile trase, prin care lumina intra ca niște săbii lucioase și ascuțite chiar pe pielea mea. Era liniște. Nu sunase niciun telefon, nu se auzea nicio salvare, nicio bormașină. Ador această inexistență soră cu moartea; aș fi stat așa în pat mult și bine, călătorind în golul în care pluteam. El a stat un timp pe marginea patului, privindu-mă așa cum își dorise în prima zi, fix între picioare, goală și golită, apoi s-a ridicat ferm și dintr-o singură mișcare a țâșnit și a plecat. Mi-am pus cu greu rochia neagră, de casă, și am alergat după el până în bucătărie:

-Ești desculță?

A întrebat el aflat deja cu fața la fereastră, parcă spovedindu-se pentru sacrilegiul comis.

-Da, pfuu, credeam că ai plecat, hai în pat!

Nu doar că eram desculță la propriu, eram desculță, sărăcită, furată…

Nu mă puteam ține pe picioare, nu puteam face trecerea bruscă de la cer la pământ, aveam nevoie de cel puțin jumătate de oră să-mi revin. M-am dus singură pe pat din motive strict locomotorii și, culmea, a venit, s-a întins încălțat, cu picioarele în afara patului. Voiam să-l simt așa fierbinte cum era, și asta am reușit, chestia asta nu a putut să mi-o ia, îmi plăcea foarte mult căldura lui și cred că mă întinsesem lângă el languroasă ca o pisică care fusese bine hrănită și dorea să-și manifeste prin lipiciune mulțumirea. Fusesem doar un artefact în mâinile lui, poate că și asta dorise să fiu, un obiect rece care nu atinge și nu întreabă. L-am atins pe frunte, din cel mai nobil și iubitor gest reflex și m-a întrebat repede:

– Ce-mi faci?

-Nu știu, te mângâi.

Apoi tresărea iar mirat:

-Ce-mi faci, mă miroși?

-Da, ca în Jurassic Park! am spus eu râzând.

-Care parte?

-Nu mai știu, una din ele, când mama își adulmecă puiul…

La plecare, a mâncat un măr lângă ușă, nu m-a sărutat nici măcar amical pe obraz, nici vorbă să se apropie de mine, dimpotrivă, m-a împins. Aș fi vrut să-l iau în brațe pentru că, așa cum spuneam, nu mă puteam ține pe picioare, amețeala se juca încă cu mine, m-am ținut de ușă, el observând ezitarea, și a râs, probabil că-i plăcea că aveam acest fel beție pricinuită chiar de acel bărbat ținut ascuns, dar pe care, se pare, nu era foarte supărat. A fost pentru prima oară când am simțit că am o boală incurabilă care se ia, gestul făcut cu mâna, de respingere, m-a trimis înapoi în cochilia mea, de fapt toată maniera lui spunea: Stai acolo, stai acolo, vin eu și-mi iau. Eram de-cum în altă barcă, îl vedeam prin acest hublou ivit de-odată chiar în clipa când m-a dat deoparte. Odată cu această izbitură apăruse geamul antiglonț, din clipa asta nu mai avea cum să ajungă la mine. Grilajul ferestrei căzuse de data asta la mine.

(roman în lucru)