O zi din viața Anittei (I)

Mi-am petrecut cei mai frumoși ani din viață, de la 20 la 40 de ani în propria umbră, nu mi-am dat voie să cresc, am vegetat la fel ca o plantă care nu are lumină, degeaba am avut pământ și apă pentru că m-au ținut și mai mult înțepenită, ba aridă, ba mâloasă, în funcție de precipitațiile care veneau sau nu. Dacă aș fi știut că soarele încă mai există m-aș fi întins după el, ar fi trebuit s-o fac oricum, să mă duc, să mă întind, dar nu-l vedeam, așa că m-am îndreptat spre mine, cum de fapt au făcut și fac mai  toți oamenii. Când plantele nu mai au soare, se încetinește metabolismul, fotosinteza nu se mai produce, reacțiile chimice nu mai au loc, oxigenul nu mai e expulzat, dar respirația rămâne, plantele nici nu mor, nici nu trăiesc, doar stagnează. Oamenii la fel.

Am rămas pe loc, în propriul corp, niciodată înflorindă, citind în fiecare seară povești despre evadări, beznă, închisori și mai ales cum se aduce soarele înapoi, iar dacă nu poți, cum se poate fabrica, unul artificial sau măcar un foc din lemne, din cărbuni, din paie, din ce-ar fi fost la îndemână sau poate nu, am fi mers, am fi căutat, am fi descoperit ce arde mai bine,  am luat tot felul de lecții, eu una mi-am dat mereu examene în permanenta noapte a căutării, m-am tot întrebat, m-am testat, mi-am picat ceară pe piele, am mers pe cărbuni încinși și am trăit mereu cu speranța că fiecare om are o lumină a lui, care la un moment dat va copleși.

*

Acum văd lucrurile altfel, 20 de ani nu sunt nici 2 ani sau 2 luni, nu-mi amintesc nimic concret, esențial, dacă un om m-ar întreba cu ce m-am ales din anii ăștia nu aș ști ce să spun, e ca și cum merg pe o stradă  liniștită, dosită, fără vacarm și cineva mi-ar spune că am pierdut eșarfa, m-aș uita în spate din instinct la auzul cuvântului a pierde, dar apoi mi-aș da seama că nu am eșarfă; așa este acum, mă uit în spate și nu văd nimic, nimic nu a căzut din mine, nimic nu am pierdut. Totuși dacă e așa, încă sunt pe arcă, nu m-am părăsit pentru nimeni. O arcă care a trecut printr-un arhipelag de 7 case în care am locuit, de fiecare dată m-am dat jos minimum 4 ani, în ultima am trăit chiar 10 ani.

Dar totul a început din ziua când am împlinit 20 ani, exact atunci, după ce am suflat în lumânările tortului soarele a dispărut, iar întunericul avea să se așeze lin și tăcut ani de zile.

Locuiam pe partea cu umbra a Planetei, aș fi putut ca toți ceilalți să plec în excursii, dar am sperat că va reveni, în fiecare zi speram, chiar îmi făceam planuri cum mă voi îmbrăca dacă apare, pentru că odată cu ivirea lui trebuiau schimbate și hainele, altele noi, de vară, trebuia să mă fardez, să arat frumoasă pentru oamenii care și ei ar fi iești din case pentru a lua în brațe razele.  Pe această femeie, Anitta, nu o cunoşteam foarte bine, și o vedeam rar, din ce în ce mai rar, ceva îmi spunea că a îmbătrânit sau zace pe undeva printr-un spital. Poate că ar fi fost bine să merg să o caut, știu că își dorea nespus să mai prindă zilele când soarele răsare.

Răsăritul nu mai exista în sine, era o amintire a bătrânilor, a celor ca mine, care mai notaseră diverse întâmplări, diverse senzații. Copiilor cel mai mult le plăcea să li se povestească despre pielea arsă la soare, cum strălucea și cât de frumos mirosea, mai ales a mare, mie îmi plăcea să spun a libertate. Și ei când auzeau toate astea se bucurau și întrebau ce este libertate. Era trist, pentru că ei nu știau ce sunt câmpurile, dealurile, nu văzuseră pădurea, deși oamenii vorbeau că totul este acolo, copacii fără frunze, dar că nu este încă uscat, mai sunt șanse, așa cum eram și noi, mai aveam șanse.

Pe drumuri erau dispuse din loc în loc torțe care erau aprinse seara de un om special angajat, torțarul, i se spunea, era un om blând, poate de seama mea, îl vedeam uneori în lumina blajină și parcă era făcut pentru meseria asta. În fiecare dimineață pleca cu cutiile de bețe de chibrit, lungi, cât palma, dar nu asta conta, ci mai ales că el dădea ora exactă, dacă el ar fi aprins torțele la altă oră noi l-am fi crezut că e dimineață, pentru că dimineață rămăsese încă în vocabularul oamenilor, dar Gabriel, torțarul, el era soarele, el făcea dimineața, și toată lumea avea încredere în el, dar nu era singurul, avea un ucenic, un copil de 10 ani, băiatul lui, pe care-l lua cu el mereu să-l învețe, despre acest copil, toată lumea spunea avea viitorul asigurat. Umbla vorba că în casa lui ard tot felul de bețe, mai mici, mai mari, că e singurul care nu a uitat cum merge ceasul pentru că avea făcut unul într-o cameră specială, avea un foc care ardea permanent, iar în fața focului era un toiag care nu se mișca niciodată, era cimentat,  iar umbra focului descria pe perete orele, pe care torțarul le scrisese cu cărbune într-un cerc mare. Aici era un loc sacru, oameni ca mine, nu ajungeau acolo, doar foarte puțini știau, locul era protejat să nu fie distrus, iar oamenii înțelese și se purtau ca atare, de atâția ani nimeni nu mai avea curiozitatea să vadă, era o încredere oarbă și asta pentru că niciodată nu se întâmplase ca străzile să rămâne neluminate. Ne bucuram, așadar, de puțina lumină ca fiecare să-și facă treburile.

*

Mă hotărâsem să o caut pe Anitta. Vecinii și-o mai aminteau și ei, chiar spunea cineva ieri c-o vedea mereu dimineața cum pleacă. Mi-o amintesc cum îmi țâșnea din piept și mă lăsa singură acasă, și ea cât era vara de lungă stătea plecată ba la râu, ba prin păduri. Totuși seara nu eram supărată că nu mă luase cu ea, mereu se întorcea cu buchete imense de flori, fragi, plante medicinale, nemuritoare, și azi păstrez de la ea un buchețel mic de flori mov, uscate, puțin decolorate.

Aflasem unde era Anitta, așa cum bănuiam era într-un spital la nici 10 km, dar trebuia să merg pe jos, nimica toată, mi-am zis, dacă plec când torțarul aprinde făcliile, am timp să mă și întorc în aceeași zi. Am plecat, cum ar veni, a doua zi, la prima oră, adică la prima torță aprinsă și de-acum eram în rând cu torțarul, așteptam să aprindă ca să putem vedea mai departe. O cunoscuse pe Anitta, când fusese copil, mi-a zis că o vedea mereu pe lângă un râu cum aduna flori, dar asta știam și eu, nu mi-a spus nimic în plus, de fapt era foarte tăcut. Trecuse aproape 3 km și l-am întrebat de ce tace și mi-a spus că se simte rău, că are o durere de stomac, un fel de ulcer, de ani de zile, poate chiar de 20 de ani a subliniat el. Eu mă gândeam ce coincidență, să nu aibă vreo legătură cu dispariția soarelui această durere de burtă, luase de toate, dar nu-i trecea cu nimic, doar cu cărbune, spunea el, că mai ronțăie seara, deși nu-i plăcea mai deloc, era singurul remediu. Când m-ai aveam puțin să ajungem, poate 2 km, nu mai mult, a căzut, a căzut într-un fel de leșin, în jur nu era nimeni, în față unde era și spitalul era întunecat, nu știam ce să fac, înapoi pe unde aș fi văzut drumul, nu era spital. Dar încet, încet s-a trezit puțin, cât să se țină pe picioare, și atunci mi-am zis că îl pot totuși căra până la spital dacă totuși merge, am fi ajuns mai târziu, dar ajungeam. Am vrut să-i iau cutia de chibrituri să încep să dau eu foc torțelor, dar mi-a spus că nu mai e timp, trebuie să mergem așa, pierdem mult timp cu fiecare torță în parte care trebuia aprinsă. Apoi s-a întors spre mine se ținea cu mâinile de burtă și parcă mă durea și pe mine în locul lui, grimasele pe care le făcea, felul cum dădea ochii peste cap îmi transfera durerea lui și pentru o clipă în bătaia micii vâlvătăi aș fi jurat că ochii îi străluceau.

O vreme l-am sprijinit de mine, până a căzut iar cu mâinile una peste alta puse peste burtă, după care a zis că nu mai știe drumul, bețele se udaseră când căzuseră prima dată și stătuse mai bine de 20 de minute în acea băltoacă, iar acum înjura întunericul cu cine l-a făcut și mai ales băltoaca pe care nu o văzuse. Leșinase din nou, m-am panicat și m-am aplecat deasupra lui, l-am zgâlțâit tare, i-am dat câteva palme, l-am tras de mâini și brusc ceva m-a orbit. Mi-am dus mâna la ochi, nu înțelegeam nimic, în acea beznă orice lumină era un reflector, încet, încet, mi-am dat mâinile jos de pe faţă, ochii se obișnuiau cu greu și de sub pielea burții lui ceva ca un bol lumina străbătea prin piele, se vedeau vene, vinișoare, se vedea sângele cum cobora și urca, dar ce era în bol nu, doar o lumină albă, foarte albă.

Nu mai văzusem așa ceva, dar eram oarecum calmă, acum făceam legătura de ce tot drumul el se ținuse aplecat cu mâinile de abdomen, iar asta îmi întărea convingerea că el știa ce e cu el, și ori nu voise să mă sperie, ori să nu se afle.

Am reușit să-l trezesc în cele din urmă și când el mi-a văzut fața și-a dus repede mâinile la abdomen, i-am spus că am văzut tot, că știu, că nu trebuie să se ferească, trebuie doar să ajungem la spital. Dar aveam să aflu că nu eram pe drumul spre spital ci spre casa lui. Așa că ne-am reluat drumul spre casa lui, în depărtare începuse să se vadă torțele celeilalte localități unde era și spitalul, m-am gândit că-l duc acasă și-mi pot relua drumul pentru că aș fi avut lumină.

Torțarul lumina din el. Era cel mai frumos lucru pe care-l văzusem vreodată în viața mea, în fața lui toate florile pe care Anitta mi le adusese ani de zile păleau sau mai bine zis chiar se ofileau, nu puteam descrie ce este, eram năucită și atât, nu exista cuvânt să-l pronunț. El abia se mișca, dar faptul că nu se mai presa cu mâinile îl făcea vădit să se simtă mai bine, ba chiar se mai îndreptase puțin, era mult mai înalt. Am vrut să plec, eram încurcată, mi se făcuse frică, tot ce voim era să ajung la Anitta, eram foarte aproape, iar un drum ca ăsta nu-l făceam mereu, chiar nu mai ieșim de 20 de ani din localitatea mea, i-am spus că plec și s-a supărat, voia să mai stau, nici el nu știa ce era cu el, îi era teamă să nu moară, și dacă ar fi murit ar fi vrut să-mi arate camera cu acel superb ceas pe perete, pe care numai el îl avea, să duc mai departe lumina. Aș fi stat, l-am întrebat de copilul lui de 10 ani, unde este, că el știe tot rostul și nu are sens să rămân pentru că eu la rândul meu eram aproape de Anitta.

Atunci a venit spre bine, calm, palid, la fel de strălucitor, în jur totul era o feerie, mai ales când se mișca, era ca un far pe vremea când era soarele, farul acela portuar care avertizează vasele că este pământ. Mi-a spus că băiatul era la spital și lui i se făcuse rău, și-atunci am înțeles exact ce înseamnă să-ți fie rău, l-am întrebat cum se simțea și mi-a zis că de când l-a dus nu a mai fost și de aceea voia să mă învețe să aprind torțele. Am rămas uimită că nu a mai fost, nu mi se părea deloc demn să-ți lași copilul când drumurile erau totuși luminate, nu ar fi fost nicio problemă. Când l-am întrebat, a ridicat ochii la fel de blajin, se citea că-și iubea băiatul foarte mult, dar mi-a spus că nu era primit acolo și că nu trebuie să spună la nimeni ce a văzut, dar aveau încredere că e băiatul lui nu va trăda, dar mai ales știau că era băiatul torțarului. Mi-a spus că da, Anitta este și ea acolo, dar că nu știe dacă o pot vedea, că trebuie să aștept până se mai îndreaptă lucrurile cu el și vom merge împreună dacă mai vreau. Desigur că voiam, de ce nu aș mai fi vrut, doar de aceea eram acum pe drum. După mai bine de o oră s-a ridicat din pat, ușor, aproape plutea, da, aproape plutea și mi-a spus că trebuie să-mi dea o veste tristă, că-i pare rău că mi-a spus că vom merge împreună la spital, dar s-a răzgândit. De fapt, a spus el, nu m-am răzgândit, am să-ți spun adevărul: Oamenii care strălucesc devin torțe. Am făcut ochii mari și nu înțelegeam… mi-a spus că după un timp oamenii își pierd vorbirea, gândirea ci doar strălucesc, atunci autoritățile în loc să le facă loc de veci îi folosesc pe post de torțe, e cel mai ieftin, nu costă nimic, întreținere zero. Anitta și băiatul lui, dacă vreau, sublinia el mereu, acest, dacă vreau, îi pot vedea pe drum în localitatea învecinată puși în loc de torțe. Eram fără cuvinte, m-am așezat pe pat cu teamă, nu știam dacă e contagios, dar eram convinsă că sunt perfect normală și nu mi se poate întâmpla nimic rău. Pentru că așa părea, foarte rău. Mi-a mai spus că unii ca el sunt dați la familii acasă să-i țină prin curți sau prin case în loc de torțe, iar asta mi se părea înspăimântător. Spunea că nu trebuie să-mi fie frică, oamenii-lampadar sunt ceva obișnuit, dar e secret, un secret numai al celor care se recunosc.

(sursa foto: liverinternet.ru)