Carmen Sorescu 
Scrie ce vezi! (III)
Nu e greu să-mi imaginez corpul și câteva valize lângă mine pe o barcă fără vele cu numai două rame pe care uneori să le folosesc din pricina furtunilor, mai mult în scop de apărare, undeva în derivă pe o mare. În depărtare, țărmul, la care nici nu visez să ajung numai câteodată, din port în port, pentru provizii. Viața pe mare este ca legănatul unui copil în brațe, mișcările de clătinare și balansare sunt ritmice și pas la pas cu bătăile inimii, în sincron cu biologia însăși. Într-un fel e ca și cum de bună voie mă las prostită, păcălită. Nu este greu de trăit fără dorințe, însă e surprinzător să-mi privesc viața înapoi neghidată de nicio năzuință și să fiu mulțumită. Dar mai întâi de toate, dorințele, dorințele sunt ca pilitura de fier, mai mici, mai mari, ascuțite, sfărâmicioase și chiar dacă sunt foarte bine ascunse își păstrează aceeași forță magnetică de-a sta lipite de corp dar mai ales au o calitate ieșită din comun, se pot face pânze cât ai clipi și pot schimba direcția bărcii.
Aveam în jur de 10 ani, duminica oamenii se adunau la porți, la bunica veneau multe femei, banca noastră era foarte încăpătoare, unele mai stăteau în picioare, altele își aduceau scăunele de acasă. Eu printre ele. Toatele aveau baticuri, părul descoperit e și azi o rușine, șorțuri peste rochii, era vară, soarele arzător ne ascunsese pe toate sub un copac care-și lăsa voluptuos umbra peste noi. Nu adia nimic, din când în când mai treceau mașini, însă șuieratul lor nici nu-l auzeam prinsă în plasa discuțiilor. Și-atunci una dintre ele, mai exact, bunica lui Dan, vecin cu care mă jucam uneori, dar nu foarte mult, era cu 4 ani mai mare, iar 4 ani era o altă generație; prin urmare, bunica lui Dan a început să ne povestească despre dorința ei de-a termina de cosit grâul. Cosit era un termen delicat, chiar poetic, în practică foloseau combina, mașinăria aceea imensă care nu are loc nici pe drumul public și care face un zgomot înfiorător și care tot timpul ne oprea din joacă, iar noi ne uitam unii la alții și spuneam înțepeniți: Gloria. Așa se chema: combina Gloria. Atunci lăsam joaca și dacă eram prin curți ieșeam la stradă să ne uităm după ea, dacă eram deja pe ulițe alergam cât mai aproape să privim mastodontul. Dorința ei fusese să termine treaba pentru că se anunțase ploi și grâul ar fi fost culcat la pământ, recolta compromisă, nu mai putea fi treierat și mai mult de atât, boabele îmbibate cu apă ar fi putut încolți din cauza umezelii și a căldurii iar în acest fel toată munca se ducea de râpă. Îmi amintesc că am plecat brusc de pe bancă și m-am dus la mama, ea ca de obicei era prin curte făcea ceva, mereu făcea ceva, niciodată nu o găseam dreaptă, pe mama doar așa mi-o amintesc, aplecată, și îmi pare rău că din pricina asta nu am în minte imaginea feței ei din tinerețe, așa cum de exemplu, dacă închid ochii pe tata îl pot vizualiza destul de bine, pe ea nu. Cred că da, pregătea compot de caise, spăla borcane, fructe, avea un capsator pentru capace nou. Nici nu ajunsesem bine la ea că începuse să-mi explice cât de ușor se face și cât de eficient este, întorcea borcanul cu gura în jos și lichidul nu curgea. Era foarte fericită, am început să o ajut din inerție, fără să-mi spună și atunci și eu la fel ca ea, cu capul în jos am întrebat-o începând un mic dialog: Ce înseamnă dorință? Am văzut cu coada ochiului că a zâmbit: Unde ai auzit, la femei la poartă? Da. Mi-a bolborosit ceva, din care am înțeles că dorința e ceva ce vrei neapărat, ceva ce ai nevoie și uneori se îndeplinește, alteori nu. Ei i s-a îndeplinit. Cui? Bunicii lui Dan.
Seara nu am mai avut timp, chiar eram cu dicționarul în mâini, pentru că s-a auzit un zgomot puternic, de poartă trântită în mare grabă și m-am ridicat brusc, o vecină intrase pe fugă la noi în curte și striga nimănui că a murit bunica lui Dan. Venise deja salvarea și nu mai fusese nimic de făcut, concluzia fusese că stătuse prea mult în soare, îi crescuse tensiunea și în cele din urmă infarct. Îmi amintesc că le auzeam, deja se strânseseră vreo 5, 6 femei la bunica pe prispă, că nu era bătrână, că avea 53 de ani, că murise măcar cu dorința împlinită, și când una dintre ele și-a dat seama de această realizare repeta: Bine, că măcar i s-a îndeplinit ultima dorință. Au respirat ușurate. 53 de ani mi se părea ceva monumental, la fel cum unui copac din grădină bunicul îi număra anii și știam că are 60, era foarte uscat, cu tulpina crăpată, aproape gol pe dinăuntru, mâncat de tot felul de carii, insecte, dacă puneam mână pe coaja lui se fărâmița. Uneori așa pot fi și dorințele, destrămate, împrăștiate, în palma mea nu era deloc o pilitură de fier, ci doar un praf pe care vântul îl putea spulbera oricând. Femeile făcuseră un rezumat al vieții decedatei acolo pe scări, la geamul meu, și ajunseseră la concluzia că: Și-a trăit viața! După ce au trecut de momentul de panică, nu mai mult de 5 minute, s-au calmat și au plecat repede spre casa moartei.
A doua zi am vrut să fac un plan al vieții mele, așa cum zisese mama, măcar să mă gândesc, dacă tot am avut șansa și locul acesta pe lume să nu-l las de izbeliște. Era ca și cum aș fi primit cadou sau moștenire un palat regal și nu m-ar fi interesat, ba mi se părea prea mare, ba amânam pe criteriul că am și mâine timp sau că m-aș fi putut baza pe altă casă, mă rog, altă viață. Mama, de altfel, îmi spusese altfel: Știi lotul lui nea Fane, cel de lângă noi? Da! Desigur îl știam la fel de bine ca pe-al nostru. Cum ți se pare? E mereu în paragină, nelucrat. Ei bine, așa va fi și viața ta dacă nu cultivi dorințe. În ziua aceea m-am simțit pentru prima dată vie. Planul aș fi vrut să-l creionez și să-i merg pe urme cu ochii închiși ca pe un itinerar știut dinainte, să știu toți pașii sau cel puțin în linii mari așa cum urmez indicatoarele spre cota 2000, Sinaia, sau de ce nu, spiritual, precum urmez o religie sau sfaturile părinților. Ei bine harta această imaginară, suspendată undeva în minte și care oricând ar fi putut fi roasă de șoareci începea să prindă contur. În ziua aceea, când aveam zecea ani împliniți, îmi tot repetam ca un prizonier care avea în curând să evadeze: Să nu uit harta! Și-mi tot repetam trasee, puncte marcate cu roșu. M-am privit în oglinda din camera mea și încercam să anticipez ce aveam să fac, curios că nu mă puteam vedea decât până la 28 de ani, după care totul era vid, nu mai vedeam nimic. Știam că voi avea un copil, fetiță, mai exact, dar nu apărea înainte ca eu să am acești 28 de ani. Am tot stat pe acel scaun cu gândul la dorințele mele de viitor și nu aveam, nu-mi doream nimic. Cu timpul scaunul a luat numele de scaunul dorințelor, îl am și azi, e un scaun din lemn masiv, lăcuit, cu o formă ciudată, pirogravat, la vremea lui cred că fusese foarte scump, poate că și azi, se vedea clar că era făcut dintr-o esență deosebită.
Dacă nu ai dorințe ești deja un om bătrân, citeam ieri, tinerețea se calculează în funcție de dinamica dorințelor, ei bine, eu aveam deja 80 de ani de la 10, cu timpul mi-am dat seama că lipsa acestor porniri, să le mai spun cerințe, doleanțe, pofte am spus deja, lipsa lor m-au așezat în afara conglomeratului speciei. Știu și asta tot pe pielea mea, dar cel mai mult mă distrează aceia care doar ce intră în contact cu mine, o oră, poate două, nu știu deci nimic despre mine, numai praful de pe tobă, și chiar și acesta inhalat le dă dureri de cap. Sunt bănuită că am operații estetice, că am câștigat la loto, că am înfiat copilul, că nici măcar nu am casă la țară, cu atât mai mult o casă a mea, că mint când spun că plec la părinți, părinți nici nu mai am demult, ei ar fi doar o invenție literară, cu alte cuvinte sunt o vrăjitoare, iar toate astea adunate se cheamă invidie. Nimeni nu are timp să străbată străzile dosite, mai mult scurtături menite să te ducă direct la țintă, cele pietruite prin care iarba crește fragilă. Oamenii vor să meargă doar pe bulevarde foarte bine luminate, lungi, late, serviți, adulați, dar știți și voi pe aceste străzi principale nu se văd florile în geam cu atât mai mult un suflet agățat precum un steag în vreme de epidemie. Mintea li se întunecă și tot felul de scenarii apar și mușcă din carnea lor, îmi pare rău pentru toți aceștia, aș vrea să-i ajut, să le arăt hârtii, chitanțe, diplome, certificate de naștere, chiar trofee, sunt dispusă, dar imaginați-vă cum ar fi să vină cineva la mine și să fac o întâmpinare cu toate astea pe tavă. Nu de multe ori mi-am dat diplomele pe email unor persoane cu care nu am vorbit decât de două sau de trei ori și care nu foloseau la nimic, decât pentru a satisface o curiozitate fără temei; a cere cuiva să-și justifice viața e o declarație de război. Cu precădere se întâmpla la concursurile literare și nici azi nu înțeleg de ce juriul nu citește textele și speră ca răsfoind cv-ul și pozele oamenilor să aibă parte de mai multă literatură, chiar îmi amintesc că mi-a zis cineva: Aveți un CV de studentă! Adică mai nimic impresionant și s-a uitat fix în ochii mei și aștepta să explic, să-mi cer scuze pentru viața mea atât de stearpă. Dar el nu știa ceva; nu aveam dorințe și cu toate că în timp ce mă certa, în mintea mea se leagu câteva propoziții și acelea precare, doar subiect și predicat: Știți eu nu am timp, nu știu, nu cunosc – clasica bâlbâială, dar nu am pronunțat nimic, la final mi-a spus pe un ton autoritar: Să vă faceți un CV literar, și de atunci am început să adun, de pe ici, de pe colo, de pe unde apuc să văd, să aud, un fel de pescuit aproape la derută. Data viitoare să vă prezentați într-o formă mai bună, auzeam în spatele meu și brusc mi-am dat seama că CV-ul trebuia să devină o masă de mușchi umflată cu steroizi, iar eventualul concurs literar ar fi fost unul de culturism, ironia nu-mi dădea pace și scenariul era cam așa: Pe scenă acum, aprindeți reflectoarele, câștigătoarea CS, marele premiu! Iar eu ar fi urmat să-mi prezint cărțile ca pe grupele de mușchi, să explic cât timp am muncit, câte ore pe zi… Totul este despre vânzare, despre spectacol și cât mai multe poze, pozele justifică viața, gândurile, impresiile. În curând literatura se va transforma într-un album foto cu oameni grași vorbind la microfoane…
Apoi cu cât creșteam și repetam exercițiul în aceeași oglindă reușeam să văd mai departe, dar îmi vedeam viitorul așa frumos încât nu-mi mai păsa de nimic. Din cauza acestui sentiment de liniște care mă amorțea de fiecare dată pe scaun niciodată nu am avut dorințe anume sau ambiții, aspirații spre locul I sau pur și simplu poftă de prăjituri, nici măcar. Nimic. Am încercat totuși să-mi fac o hartă, mi-am luat o foaie albă și cu pixul am încercat mai întâi imaginar să trasez drumuri, șine, după care brusc am renunțat și toate astea au devenit crengile unui copac, cu fructe, ținte, însă când a fost să pun pixul jos să desenez efectiv foaia albă nu m-a lăsat. Totuși, cu greu, am pus un punct undeva pe la mijloc și atât, iar acel punct era gândit ca fiind copil, părea că e singura mea dorință, sentimentul ancestral, biologic, astfel că și azi sunt undeva foarte jos pe scările Piramidei lui Maslow. Foaia aceasta stă și azi de foarte mulți ani pe masa mea, nu am mai completat nimic. Acum tot ce fac e să mă învârt în jurul punctului centrat, spiralat, și totul pare fără final. Cu timpul am învățat că: Abia când nu mai ai nicio dorință începi să te îmbogățești. Prin urmare am fost bogată de mică, dorința de-a avea ceva vine ca o stingere de caracter, cu cât ai mai multe lucruri cu atât te împuținezi ca om pentru că trebuie să fii parte din ele.
Îmi place momentul acela când oamenii vin la mine, din diverse motive, dar mai ales cu rugăminți, îmi place că îmi dau ocazia să fiu pentru scurt timp și oricât de infim picătura de dumnezeire de care și eu și ei avem nevoie, atât de vitală, o hârtie, o semnătură, o geantă de seară împrumută, să stau cu pisica vecinei sau cu puii de cloșcă. Mama m-a sunat odată, se duceau la un parastas de nouă zile al soției fratelui ei care locuia în alt oraș: Vino mami să stai cu puii, a apărut o cloșcă nu știu de unde acum în mijlocul iernii, să nu se sufoce. M-am dus, inevitabil m-am dus, cu trenul 100km, am dormit acolo cu puii lângă sobă în camera lor. Mă tot gândesc eu de ce nu mai cer, de ce nu mai bat la uși, de ce nu mai am dorințe, de ce în mine e totul anihilat, de ce nu vreau și eu ceva, orice… aș vrea să văd ochii acelui om care vine din neant și spune: vreau să te ajut! Oare cum sunt acești ochi, aș vrea să-i văd. Sau poate nu!
Toți pierdem ceva, bani, timp, oameni dragi, la un moment dat toți pierdem copilăria, știind sigur că nu o voi mai avea vreodată, printr-un text precum cel de față sau printr-o carte o readuc la viață prin întâmplările reînviate, dar și pe mine, cea care mă dau cu sania la masa de scris alunecând pe derdelușul alb al foii, făcând tot felul de slalomuri printre amintiri. Cu această ocazie mai fac un by pas între ceea ce am fost și ceea ce sunt, mai dau un impuls, o șansă, încă o șansă și tot așa până când foile se termină și viața nu se mai distinge dintre ele.
