Carmen Sorescu 
Opera lui Mircea Cărtărescu este un munte, un munte făcut din pietricele mai mici sau mai mari, prețioase sau de râu adunate din colțurile minții și lipite cu minuțiozitate într-un tot unitar, organic, pulsatil. Dacă vrei să te lupți, ai cu cine, armate de sfinți așteaptă să fie detronate, pas cu pas, armură cu armură, celulă cu celulă, mări care abia așteaptă să te înece, păduri care abia așteaptă să te mângâie. Ceva mare făcut din ceva mic, așa cum e corpul uman, un întreg perfect alcătuit din hematii, celule albe, vene, oase, mușchi, care într-un final prind viață, așa este opera lui Mircea Cărtărescu, un corp uman, propriul lui corp, când citesc am impresia că straturi de haine, starturi al ființei cad de la sine, după care după multe furci caudine, ajung, precum alpiniștii, într-un punct de unde nu mai am unde să mă duc, pe un vârf fără prea mult oxigen, tot ce-mi rămâne de făcut e să privesc în jur, golul, hăul, vulturii, cerul senin.
Dar asta nu înseamnă că îmi place tot, nu neapărat, am și eu corpul meu care respinge din diferite motive încă neaflate multe lucruri, sunt multe lichide care nu se combină, precum apa cu uleiul sau materiale care nu fac priză bună, așa se face că nu-mi plac diminutivele, mai ales în proză, iar Mircea Cărtărescu le folosește aproape defăimător, nu trebuie să mai spun că diminutivele taie din elan, minimizează nu doar aspectul, ci starea, povestea în sine. Modul acesta de gândire, nu neapărat milos, dar sub microscop, care totuși nu vrea să deranjeze, cioplește, mărunțește starea, am impresia că deși matur prin aceste exprimări vrea să copilărească, și brusc asist la un fenomen invers când corpul deja matur se întoarce la o copilărie eternă.
Uneori scrisul lui parcă este al unui copil de pension îmbrăcat impecabil și care se poartă cu mănuși, nu vrea să se murdărească pentru că nu spune lucrurilor pe nume ci caută cu tot dinadinsul o îmbrăcăminte sofisticată. Maniera de-a se pierde în modele frastice, un ochi pe față, unul pe dos, bob cu bob, în briz-briz-uri de tot felul nu e decât o manevră literară de-a duce cititorul pe drumuri montane astfel încât să se piardă. Opera sa este un fluviu cu mulți afluenți care vin din toate părțile și inundă, dă peste albia suportabilă, cel puțin pe mine m-a băgat la fund de câteva ori. Pierderile, uneori exagerate în periferia poeziei, uite că am zis, cât de mult mi-ar plăcea nu ajută proza. Îmi plac oamenii care scriu ca și cum ar tăia un miel de Paști, pierduți în mistic dar și cu gândul la hrana copiilor, Mircea Cărtărescu rămâne pe lângă aceștia un scriitor care croșetează permanent, care face dantelării ani de zile, știți cum se face covorul persan, în același fel: crești viermii de mătase, tragi firele, țeși ani de zile, însă la final știi sigur un lucru, semnătura, stilul inconfundabil. Filigranarea, în ciuda Solenoidul este arta din acest munte, cantitatea de data asta un vraf de fețe de masă, frumoase, delicate pe care le punem de sărbători pe masă, căci, da, nu mulți se încumetă să aibă această operă de artă bifată ca fiind citită. Travesti, de gustibus, este preferata. Culmea, chiar autorul sus citat spunea că nu e bine de folosit sinceritatea în literatură, iată, contrariul, personal, textele cele mai valoroase, în sensul de puternice, nu neapărat recunoscute de public, mi se par cele elocvente. Citeam într-o revistă indignarea unui comentator care spunea: Dom’ne și Cărtărescu ăsta are premii, e tradus, e nominalizat la Nobel și el se plânge că e trist, da, a sesizat ceea ce poate au sesizat mulți, viața cu memoria ei este izvorul creației. Dar niciodată nu trebuie judecat un om pentru ce are în suflet și mai ales pentru ce nu are, iar acest lucru, nouă, cititorilor, nu ne este accesibil, ar fi de-a dreptul ingrat să confund voit acești termeni. Și ca o mică concluzie, dacă vi se pare că ați fost pe munte, că ați trecut râuri, fluvii, că v-ați tăiat, că v-ați simțit corpul așa cum am scris și eu suita de comparații înseamnă că da, ați fost pe acolo, ați citit.
Antiintelectualismul literaturii contemporane, de care vorbește Ben Lerner, promovat de bloguri și de site-uri, cumva jos în stradă este mai bine zis o formă de a scuza lipsa de talent. Sunt mulți scriitori talentați fără a fi intelectuali, pur și simplu se confundă știința cu arta. Exemplul cel mai bun este colecția Autori contemporani a editurii Humanitas, fără a nominaliza, această colecție este una a unor autori talentați fără a fi intelectuali, iar asta s-a văzut cu ochiul liber din unele interviuri în care unii destul de des aveau formulări triste: servici, țigare, ca și scriitor etc, sau poate că fac o greșeală, să fii intelectual e ceva mai presus decât să știi că se spune țigară sau serviciu etc. Acum câțiva ani ajunsesem la concluzia că era suficient să știi limba română că să publici. De talent nu se mai punea problema, era perimat. Sunt convinsă că, mutual, coordonatoarea colecției asta a și vrut să scape de tagma marilor nume și a coborât în popularitate și în viața de zi cu zi a Facebook-ului lăsând talentul în echivoc. Cu alte cuvinte aroganța că ești antiintelectual pentru mine echivalează cu scuza că nu ai talent.
M-a sunat o amică, mă gândesc bine intenționată, să merg la o serată să-mi recit din poezii, și-n timp ce-mi explica, unde o să fie, cine va veni, cât timp am, cine va prezenta, cine va cânta, fiind sigură că îmi va plăcea. În minte mi se făcuse un tunel negru și lung unde o lumină se vedea și singura mea replică a fost: Nu pot să fac spectacol din sângele meu! Apoi am tăcut, am tot tăcut, și azi, la două săptămâni de la eveniment, după ce am vizionat câteva din clipurile trimise mi-am dat seama – Câtă dreptate am avut! Nu mi se părea decât că aș fi fost un clovn care ar fi aruncat în aer mingi colorate, prinzându-le sau scăpându-le pe jos, făcând tot felul de tumbe ca oamenii să se bucure, să aplaude. Nu puteam face asta cu hematiile, nu mă puteam ciopârți așa în văzul tuturor.
Plus că: „a te scufunda după perle e bucată din iad”, eu m-aș fi scufundat în marea de oameni prezentă cu rechini cu tot. Și nu doar atât, halucinațiile, cauzate de lipsa oxigenului dar puse pe seama djinn-ului, aș spune că în literatură se numește de inspirație, iar eu acest suflu l-am avut pentru a nu participa la festivitate. Corăbiile scufundătorilor aveau în echipaj între 20-100 de oameni, uneori putea fi atât de aglomerat încât dormeau pe punte înghesuiți, la fel am imaginea scriitorilor care așteaptă o minune, toți se afundă zi de zi în propriile corpuri aducând pe pagini idei ca apoi să le vândă pe ici, pe acolo.
De altfel, monedele care au ambele părți la fel nu există, nu sunt în circulația firească, sunt doar pentru magie. Tot astfel sunt mulți autori care-și postează peste tot, de dimineața până seara și coperta 1 și coperta 4 a unei cărții pe care, să zicem abia a tipărit-o, e deja o practică veche să arăți ambele fețe, dar deși diferite, interiorul e același, mica scamatorie poate impresiona, mai ales că regăsim citate din ziare de renume, cum ar fi, The New York Times care spune destul de des: Extraordinar! 😊 Și brusc ar trebui să nu mai judeci, să nu mai citești, să cumperi direct.
A fost sala plină – este replica pe care o aud foarte des în urma unei lansări de carte, după care totul se nivelează ca în urma unei arături de primăvară, adică, alta la rând. La fel ca atunci când eram mică și bunica se întorcea de la o înmormântare și bunicul o întreba din capul prispei: A fost lume multă? Bunica răspundea da sau nu, după cum fusese cazul, după care el mai spune un singur cuvânt, același de fiecare dată, și intra în casă: Săracu’!
Îmi dau seama ce dureros este pentru scriitor să împartă cărțile, în stânga, în drepta, nu e ca și cum și-ar da de pomană, ba o mână, ba un picior?! După lansare e amputat, știu cazuri de oameni care au fost duși pe brațe acasă, apoi aceștia nu s-au învățat minte, au început iar să scrie, iar și-au pus carnea la loc pe ei, iar au fost tranșați, și așa la infinit. Scriitorii nu se pot abține, sunt sadici.
Cine vrea felicitări se duce la o masă acoperită evident de o față dantelată, eventual lucioasă, eventual cu volane să-și vândă cărțile, poate la vreun târg, moment mai penibil-grotesc nu există pentru un scriitor. Am văzut de multe ori, oameni obosiți, resemnați pe scaune de plastic în fața unor asemenea mese de care vorbesc mai sus, sunt oameni triști, foarte triști. Oare de ce? Ce speră ei și nu reușesc? Să fie felicitați pentru versurile tipărite? Habar nu am ce speră dar nu cred că asta, ar fi prea ridicol, să plătești și cărțile și chiria mesei și cina, nu mai pun munca de-a scrie, de-a redacta. Își dorește cineva un astfel de scenariu, nu cred! Și totuși aici se ajunge…
Am deschis o carte de proză, Creionul de tâmplărie, M. Cărtărescu, mi-am pus picioarele pe măsuța de lângă canapea, mi-am pus o pernă sub cap și m-am așezat confortabil așteptând ceva ca o plăcere. Știam instinctiv că plăcerea era poezia inserată pe ici colo. Dar m-am trezit la formularea: Altcineva îmi secretează insulina.
Precum Titanicul, Solenoidul, cât a fost de mare tot a eșuat. Nimeni nu mai zice nimic, cartea s-a lovit de conștiința cititorilor care au respins-o scufundând-o chiar în adâncimea căzii ei. „Plutesc în cadă pasiv, destins ca un preparat anatomic” (brusc m-am gândit la salata boeuf😊) … „Sexul tinde și el să se-nalțe, ca un dop de plută.” Dopul de plută chiar m-a distrat😊
„Îmi place cum sună apa în cadă, clocotul acela năvalnic, repezirea turbionară a miliardelor de stropi și șuvițe răsucite-n spirală, vuietul jetului vertical în gelatina verzuie a apei ce crește infinitezimal, cucerind pereții căzii prin umflături obstaculare și invazii bruște, de parc-ar fi nenumărate furnici transparente roind în jungla amazoniană.”
Ați citit bine. Mai citiți de câteva ori: „Îmi place cum sună apa în cadă, clocotul acela năvalnic, repezirea turbionară a miliardelor de stropi și șuvițe răsucite-n spirală, vuietul jetului vertical în gelatina verzuie a apei ce crește infinitezimal, cucerind pereții căzii prin umflături obstaculare și invazii bruște, de parc-ar fi nenumărate furnici transparente roind în jungla amazoniană”.
Dar nu de estetică e vorba (două verbe la gerunziu care nu-mi place cum sunt inserate) sau poate că da, dar și de „apa ce crește infinitezimal”. Infinitezimal tinde spre zero, cât de mic, minuscul – spune dex-ul. Probabil e un oximoron, cât aș vrea să fiu de amabilă să spun că e o figură de stil, tot greșeală e. „Păduchii se țin bine de trunchiurile groase, se fac una cu ele. Fețele lor inumane arată un fel de nedumerire. …Tubușoarele respiratorii așezate simetric pe marginea pântecelor gofrate sunt bine-nchise, ca nările lipite ale focilor.” Păduchele are tubușoare, vinișoare ca o focă în cadă, posibil ca naratorul-autor să fi dat zoom pe o poză, iar aici, tot din pricina diminutivelor descrierea ajunge la un nefiresc care nu are legătură cu gândacul lui Kafka.
Așa cum în balada narativă Cămașa fermecată, de John Hay, regele bolnav caută cămașa unui om fericit să o poarte pentru a se reface și, găsindu-l într-un final, cel mai fericit om de pe pământ i-a spus că el nu are cămașă, de aceea pielea unui personaj în care aș vrea să mă ascund sau să mă refac e o iluzie, cămașa nu există.
