Carmen Sorescu
Începuse și în mine un fel de primăvară. Ajunsesem pe litoral la început de sezon tocmai pentru că doream să fiu singură cu foile albe și marea. Numai că și în camera mea se întâmpla același lucru, era ca şi cum aş fi intrat în mare cu picioarele încet, încet, apoi şi mai mult, până când aveam să mă obișnuiesc… începuse să-mi placă inexplicabil viața ta, apa nu mai era rece, pielea se acomodase şi ea, aşa că m-am scufundat aproape fără să vreau sau pur și simplu am fost luată de cureți, fie că ei se numesc întâlniri sau convorbiri, m-am atras în vârtej.
***
În clipe ca astea se merge mult, se străbat drumuri lungi, cu tălpile goale, se trec munţi, ape, cu uşurinţa unui gând de copil, și puteam pentru că nu eram eu, eram o piesă pe tabla de şah, cineva făcea totul în locul meu, mergea cu picioarele mele, vorbea cu gura mea, trăgea de sfori, corpul era înlemnit. Da, vorbesc despre iubire! Iubirea aceea blândă, cuminte, potolită, care arde ca un foc de lumânare, domol – deşi are flacăra mică luminează îndeajuns camera.
***
Eram doar eu şi lumânarea care începuse să ardă undeva în mine, era atât de odihnitoare, încât mi se făcuse somn. Poate că într-o zi am să regret că nu am stins-o după primele adieri. De obicei căldura trece prin zid, lumina rămâne afară, numai că acum lumina intră cu totul, eram doar o biată plasă de păianjen prin care trecea nestingherită.
***
Ieri aş fi vrut să îţi spun exact aşa: Lumina ta se amesteca pe corpul meu lăsând umbre pe care nu ştiu cum le voi şterge. Sau poate că nu se vor şterge niciodată. După orice ardere rămâne cenuşa. După orice recoltă rămâne miriştea. După orice om rămâne moartea. După orice iubire rămâne ceva, nu ştiu ce, ceva ca un rău învolburat pe care nu-l mai poţi trece. Deocamdată mă bucur de primele arsuri.
***
E duminică. Toate amintirile vor cădea peste noi precum cenuşa vulcanică, încet și sufocant, abia vom mai respira şi nu vom mai şti care e realitatea, care e iluzia, cărei lumi aparţinem. La târgul acesta matinal vom face negoț de sentimente, ne vom curăța de absenţe, de ferestrele inutile care reflectă strâmb, dar mai ales vom învaţa că nu există nicio ieşire decât noi sau marea.
***
Mă trezesc foarte de dimineaţă, în mine sună ceva, nu ştiu ce, un ceas, acela care uneori ţine loc de inimă. De multe ori mă trezesc să recitesc scrisori, în timp ce tu habar nu ai că ai un corp ca o planetă în jurul căreia orbitez.
***
Azi am noroc că e sâmbătă și voi face ce vreau, voi sta în cameră sau voi ieși în oraş. Sunt puţin ameţită de nesomn sau de tine, toate se îmbină, se combină, se amestecă, până mă duce în stare asta ciudată, de oboseală şi iubire. Uneori ar fi mai bine să tac. Tăcerea e o graniţă, posibil după tăcere să încep eu. Însă nu aş pune bariere, indiferent din ce sunt făcute, nu-mi plac. Când eram mică, bariera era doar cea din faţa trenului, aşteptam cu tata în maşină poate și 20 de minute, însă cu timpul s-a stricat, acum e permanent dată de-o parte, gara nu mai există, așteptările nici ele.
***
Ar fi trebuit să scriu despre o zi de-a mea dar inevitabil scriu despre tine. Aş fi vrut să pun pe pagină nisipul, asfinţitul, soarele roşu, destul de aproape, din toate aceste ingrediente să fac o pâine sau mă rog, ceva hrănitor. Chiar, am încercat să merg spre el şi am avut senzaţia că mă apropii, așa că m-am oprit😊
***
Un fel de bucurie tristă îmi alarma sângele din nou, atunci am văzut un stol de pescăruşi care se odihneau pe mare, de obicei fac multă gălăgie, mai ales când găsesc un banc de peşti, acum în bătaia difuză a luminii păreau doar nişte bărci de hârtie. Exact aşa, de la distanţă nu foarte mare, asta păreau: bărci de hârtie. Apoi m-am dus să cumpăr struguri, struguri albi. Am cumpărat struguri albi, made in Turcia, au boabele mici și fără sâmburi, cred că soiul acela din care se fac stafidele de cea mai bună calitate. În cameră este linişte şi pace, de la o vreme am impresia că trăiesc singură în tot oraşul, este incredibil, nu mai aud voci, zgomote, totul e perfect, în mine s-a declanşat un mecanism pe care nu-l aveam până acum, un fel de surzenie plăcută care-mi conservă atenția doar pentru tine. Viaţa e frumoasă, iau o foaie de hârtie şi ideile curg în valuri calde, minunate, numai ale noastre. Scriu ştiind că nimeni, niciodată nu va citi poemele mele, poate nici măcar tu.
***
Soarele bătea puternic în fereastră ca un copil pierdut de mamă, până la urmă i-am urmat strigătul şi am ieşit afară. M-am aşezat pe o bancă… eram doar eu şi rămăşiţele iernii. Oare o să ştii vreodată ce ai făcut din mine?
(Notițe de jurnal)
