Carmen Sorescu 
Nu știu dacă la toți oamenii este la fel, posibil să fie, să aibă ruine preferate, fie clădiri în paragină sau chiar locuri șterse definitiv de pe hartă pe care să le viziteze pentru că au citit sau au auzit, că acolo undeva este ceva mirific, poate doar o piatră sau numai o stare anume, un gol, o fântână, în care să arunce un ban de metal, să pună dorințe sau măcar să se arunce în gândul bezmetic, visător, care plesnește ca un balon la planul unui viitor frumos, și merită să se ducă, numai să inspire aerul cu iz de alcool, să se îmbete puțin și să se întorcă mulțumiți acasă, sau, de ce nu, să aibă oameni favoriți, pierduți, iubiri vechi, duse și ele precum copacii smulși de viitură pe apa sâmbetei și de a cărei vizită să se bucure fie numai și în fantezie.
Orice astfel de escapadă e ca o izbitură de un obiect dur, rănește, desprinde, sar așchii, poate bucăți mai mari, șindrile, lacrimi. Eu una am tot felul de astfel de locuri cuibărite în inima mea pe care le car simplu și firesc, așa cum pun în bagaj umbrela sau crema cu protecție solară, până la urmă e vorba de aceeași tihnă salvatoare. Însă sunt oameni care nu se trezesc niciodată, ei înșiși foste cetățui, cu timpul asediate, încălcate, invadate, acum copleșiți, ei nu se trezesc din prăbușire niciodată. Cunosc femei care se apropie de 50 de ani și nu sunt, nu au fost căsătorite, nu au copii, nici măcar case, stau cu chirie, când pe la unul, când pe la altul, mereu pe drumuri, mereu fără drumuri. Cum poți privi un astfel de trup care s-ar fi vrut cu tot felul de fructe care să te îmbie, după care să te întinzi, să tânjești… o femeie singură e din start un corp ruinat, după o vârstă nimeni nu-i mai trece pragul, nimeni nu are chef să scormonească prin gunoaiele ei, cine știe ce fel de șerpi și-au făcut rostul pe acolo, și de regulă cam așa e, de regulă sunt otrăvite. Așteaptă să fie salvate așa cum siturile arheologice așteaptă să fie salvate cu fonduri europene, adică de un fel de zeitate care să facă o investiție mare, nimeni nu mai plasează capital în femei care atunci când vorbesc suflă pe gură numai ciulini și praf. Singurătatea lor nu e productivă, e cu totul specială, searbădă, înrăită. Dar în acest text am să vorbesc despre un loc singular.
De câte ori merg cu trenul în direcția București-Alexandria, la nici câțiva kilometri, într-o curbă foarte amplă, atât de cuprinzătoare încât poți vedea și ultimul vagon cum se ține speriat este o biserică din cărămidă roșie, fără uși, fără ferestre, în care au crescut buruienile, iar gunoaiele de la o groapă destinată resturilor menajere spulberate de vânt îi dau ocol refuzând cu strictețe să intre. În jurul ei este o întindere sinistră, primăvara de un verde crud, iarna de un alb imaculat, un câmp din care se ridică ruina unei biserici care are ceva suspect de frumos în schilodirea ei. Biserica pare că a crescut predestinată să fie rană în platoul deschis ca o palma hrănitoare. Întotdeauna o privesc de pe geam în viteza trenului până nu se mai vede, nu mă pot sătura de acest loc diform, desfigurat care mă atrage ca un magnet. Într-o zi am luat taxiul până în localitatea Chiajna, am mers destul de puțin pe jos până la lăcașul de cult, cum spuneam dărâmătură, iar pe măsură ce mă apropiam măcinarea era tot mai vizibilă, mai transparentă. Nu doar că se putea vedea prin cărămizile lipsă dar îmi puteam imagina ce se întâmplase în trecut. Roasă de ploi, de vânt și mai ales de oameni, fără tencuială, cu tot felul de inscripții anacronice monumentul pe ducă mi se părea religia însăși, și ea pe sfârșite, pentru că nu, dacă iubești întreții. Fie om sau clădire. Dacă din întâmplare aud cuvântul religie, imaginea care-mi apare subit în minte nu este a niciunei biserici, nici a celei în care am fost botezată, nici a celor din lemn pe care-mi plăcea să le vizitez mai ales din pricina spațiului îngust pentru că mereu îmi dădeau impresia că Dumnezeu mă putea atinge mai ușor, nici a altor lăcașuri de cult, ci doar chipul acestei ruine care cu timpul surpase la rândul ei în mine.
Tot ce-mi spuneam în gând mergând alene cu mâinile pe ziduri era: Această biserică este la fel ca o piele de om, dacă a stat expusă prea mult la soare, neîngrijită acum are de suferit.
Ceva ustura în mine de câte ori o văzusem în treacăt, empatizam ca și cum pe geam vedeam un om ci nu un zid, acum eram acolo, cu bandajele la mine. Din interior, privind prin nișele care dădeau spre calea ferată, spre câmpul verde, interminabil, biserica devenea altceva, un fel de trâmbiță care chema, numai că din afară nu se auzea nimic, fusesem ademenită, din punctul meu de vedere, doar de priveliște ei, însă nu era deloc așa, din inima ei se auzea din ce în ce mai bine o liniște formidabilă, aș fi jurat ca e un ropot, pentru că nu era monotonia unei morți pașnice ci o liniște care frământa permanent aerul.
Nu știu cum se făcuse dar starea ei deplorabilă vorbea cu un limbaj mult mai înalt decât cel obișnuit al articulației mandibulei. Râdeam, și-mi spuneam în gând că am reușit performanța să comunic cu zidurile, poate că era o glumă, poate că nu. În jur nu se vedea nicio herghelie, în apropiere nici urmă de stâne sau țarcuri cu animale, priveam să mă asigur că învălmășeala nu venea de acolo. Din punctul ei de vedere, din măruntaiele ei se tot rotea un vârtej, o mică pală de vânt care fusese prinsă între ziduri și acum se dădea de ceasul morții, ridicând praful și frunzele uscate. Lumea era inexistentă, aici trona doar inima ei pustiită, care abia mai zâcnea. Norocul meu e că am auzit-o, ce e drept cu mulți ani înainte și părea că nu ajunsesem târziu.
Culmea, mi-a sunat telefonul, am răspuns și vocea mea surprinzător avea ecou, deși fisurile și crăpăturile pereților erau mari, lipseau chiar bucăți întregi, aerul trecea liber fără să se lovească de vreun obstacol. Nimfa Echo dacă nu s-ar fi îndrăgostit de Narcis nu s-ar fi retras în durere atât de mult încât să nu mai audă decât ecoul. A fost bun și el la ceva.
După care m-am îndepărtat cîteva zeci de metri cu gândul să stau jos pe iarbă și să privesc tabloul de ansamblu așa cum aveam în minte din tren. În timp ce mă îndepărtam întorceam capul din când în când să nu pierd vreun unghi din care nu o văzusem, apoi pictura mult așteptată, panorama imensă și verde cu ruina erau în fața mea în cea mai splendidă ipostază posibilă. Norii începuseră să se adune, soarele dispăruse și el, simțeam frigul mai mult ca pe un gest al ei care-mi spunea, gata e timpul să pleci, nu ai ce să mai faci, dar m-am încăpățânat să mai stau. Nu-mi era frică de ploaie, și-n toată această oră, când anotimpul în sine se schimba chiar acolo pe iarbă, iar eu eram părtașa acelor schimbări climaterice și de ce nu, și a celor de spirit, am văzut ceea ce trebuia să văd de la început și-mi scăpase: Biserica, în mare parte distrusă, desprinsă și ea dintr-o banchiză a timpului, era asemenea unui iceberg mâncat de crevase, solitară, călătorise ani de zile prin mine și acum o regăsisem.
Nimic niciodată nu se surpă cu adevărat. Rămâne potolirea, pacea, tăcerea, acea masă de gaze care continuă să coexiste prin toată această atmosferă tensionată. Am tras aer în piept și poluarea gropii de gunoi se anihilase, se simțea agonia a ceva ce era pe sfârșite, un fel de împăcare, iar liniștea care anunță moarte miroase mai rău ca un hoit.
Chiar dacă pereții cad și timpul turbat mușcă din toate colțurile, din toate cărămizile, carnea se fleșcăiește, putrezește, nimic nu se stârpește până la capăt, nici din afară, nici cu de la sine putere, ceva viu rămâne la locul faptei, poate o fantomă, poate un animal. O vietate cu mult mai puternică.
În fond, sufletul asta este, o creatură necunoscută care se adăpostește. Și când scapă din lesă, e bine să te ferești. El răzbate prin ziduri, prin carne, prin vieți, prin timp, își face singur drum, cotropește. Biserica nu fusese biruită de turci și nici de hoardele barbare, deși era năruită, cât aș fi vrut să nu folosesc cuvântul, practic ea nu fusese cucerită, sufletul ei încă dormea, din când în când ca un dragon binevoitor mai deschidea ochii mari, de lac și clipea încuviințând prezenta mea acolo. Simțeam ochii mari, permanent ca niște săgeți în spatele meu, și la fiecare mișcare bruscă, când dădeam să-i văd se topeau în privirea mea. Aș zice că și azi mă însoțesc.
Aceeași ochi mari, permanent ca niște săgeți în spatele meu îi mai simt când merg la părinți, deși mama e în cu totul alt loc, ea nu-și ia privirea de pe mine.
Iubirea determină să mă interpretez într-un rol de care nu credeam că sunt în stare. Așa mi s-a întâmplat acum, m-am trezit pe această scenă, într-un întuneric atroce numai al meu, bâjbâiam după întrerupătoare, am găsit într-un final unul, m-am uitat în jur și eram singură acolo pe piedestal, mută. Câmpul verde, crud, semantic, căuta alături de mine sensuri. Când iubești ești mereu singur, la fel ca în burta mamei, ca în burta bisericii sau ca în burta peștelui biblic, dacă te rogi, posibil să scapi, dar există riscul să fii expulzat pe un teren arid, în bătaia arșiței, așa cum zăceam eu aici împrăștiată în acest spațiu stins. Cred că până la urmă orice religie se poate înlocui cu o mare încredere în tine însuți.
Mi-ar fi plăcut să locuiesc în pântecul acestei biserici, poate că mi-aș fi construit o căsuță cu pereți de sticlă, zidurile ei ar fi rămas peste viața mea ca o carapace. În timp ce mă gândeam la aprobările de la primărie îmi dădeam seama că visul meu e pe deplin irealizabil, tot ce puteam face era să vin din când în când, și pot să spun sincer că am locuit acolo o vreme și chiar în clipa de față asta și fac.
Cât din fortăreața din mine s-ar desprinde și ar cădea cu timpul, câtă iubire sau alte aliaje bituminoase care astupă locurile goale aș pune, cât din toate astea m-ar fereca, încet, încet timpul erodează. Cărămida arsă la soare sau trupul, ars și el prin cine știe ce alte alte metode, și cam tot ce e făcut de mâna omului se chinuie și se distruge. Rămâne doar un aer vibrant de care urmașii se vor lovi cu fruntea ca de un zid.
Nu știu dacă la toată lumea e la fel, posibil să fie, ca oamenii să aibă momente apatice, de nepăsare sau de sațietate venite din neant, când ore sau zile la rând lâncezesc în propriile gânduri, când sunt mulțumiți și nu mai au nevoie de nimic, când toarnă un pahar cu apă firesc, absolut banal și zbang să se loveasă de un zid, de exemplu: Carmen! Mulți își duc involuntar mâna la frunte să-și pipăie izbitura. Cred că da, sunt și eu ruina multor oameni, îi simt uneori cum intră în viața mea, așa cum am pășit și eu în biserică, le simt pașii cu puțină teamă, respirația pe gât, și tac precum zidul, vorbesc la fel ca el. Spun asta pentru că mie una mi se întâmplă să mă dau cu capul de astfel de paravane prin cameră, ivite așa, din senin, din acel aer cu iz de alcool.
