Nici cu viii, nici cu morții (II)

Poate că asta era și miza, odată smalțul spart, microbii fărâmițează îndelung și nimic nu-i mai poate opri. Ce mai poți face cu o femeie care e zdrobită de propriile ziduri… poți doar privi cum valurile i se retrag și o consumă din interior, și toate astea se întâmplă cu un devotament firesc, ca la o logodnă. Se făcuse ora prânzului și soarele ardea din ce în ce mai tare. Andrei, deși avea ochii închiși, rătăcea cu mâna prin părul meu, rotindu-și degetele pe scalp. Simțeam că adorm, acele secunde de plumb, cu care mă luptam să nu mă tragă în jos, deveneau tot mai grele. Mâna lui nu era altceva decât o plasă în care eram captivă, copleșită, coagulată pentru o vreme. Și cu cât știi mai puțin, cu atât e mai bine. Gândurile se rupeau ca niște vreascuri sub tălpi în pădurea imensă a somnului, rămâneau silabe, apoi litere, litere care erau luate de vânt și se duceau în sus, de parcă din mine aș fi nins cu idei. Cerul se umpluse de litere, era de acum un strat gros care acoperea soarele, nicio rază nu pătrundea, mergeam din adânc în și mai adânc, ca o specie nouă, iar pe parcurs îmi dezvoltam solzi sau aripi, orice era nevoie, după care-l puteam privi de undeva de sus pe Andrei care, deși avea ochii închiși, rătăcea cu mâna prin părul meu rotindu-și degetele pe scalp. Am zâmbit și mi-am spus foarte conștient: Am adormit. După care nu mai știu nimic. După o vreme simt buzele lui Andrei lipite de ureche, șoptindu-mi:

-Ai adormit! E târziu și soarele arde, trebuie să mergem în cameră.

Tot ce am putut să fac a fost să mă întorc și să-l iau în brațe și să-mi lipesc fața de el. Acolo lângă șezlong lumea dispăruse brusc, pe planetă eram doar noi doi. Nu mai auzeam nimic, eram cu nasul pe umerii lui arși de soare și nu-mi puteam deschide ochii, corpul lui era casa mea: un fel de poem sau poate mai multe poeme care se nășteau unul din altul ca păpușile Matrioșka, lamentații și liturghii în același timp se țineau sub pielea lui, și toate aceste erupții, născociri, tribulații erau doar ale mele. Andrei era și el paralizat, într-o polemică tăcută cu sine, tenacitatea frunții de-a nu se încrunta, pradă niciunui gând, nu divulga nimic din acel razboi. Am stat așa mult timp. Până când el a tresărit și a zis:

-Să mergem, pierdem ora de sex! Și replica lui mi-a sunat ca alarma unui ceas. Ne-am ridicat brusc, am început să strângem lucrurile repede, care pe unde nimerea.

-Telefoane, chei, bani și hai! spunea el agitat, parcă trezit din lumea de apoi, dându-și seama că are corp și pierdea vremea. L-am văzut la final aruncând o privire în urmă să nu uităm ceva și a făcut o poză șezlongurilor lipite, rămase goale în urma noastră.

-Ești culmea…, i-am spus fără să-l privesc.

-Păi din asta o să trăiesc o vreme…

Când am ajuns în cameră, Andrei mergea pe lângă pat înfășurat de la talie în jos într-un prosop alb și se uita la mine ca la o pradă, neștiind de unde să mă înceapă. Ce să guste mai întâi. Îmi era puțin frig, îmi amintesc perfect când am iești de la duș că nu mă ștersesem prea bine și simțeam fiecare strop cum se evapora, semn că mă încălzeam, dar în timp ce fixasem privirea lui înghețasem din nou.

Sesizasem starea lui de animal la pândă și nu știu cum, din ce reflex m-am chircit puțin speriată lângă perete, zâmbind totuși. Privirea lui rece, total străină, aproape neprietenoasă, care nu avea de-a face cu omul pe care-l știam, și pe care nu am văzut-o decât în ziua aceea, reușise din câteva străfulgerări să ridice un grilaj atât cât să mă simt în cușcă, fără nicio șansă. Impulsul a fost să mă ridic și să plec, dar mi-am revenit în timp ce s-a așezat lângă mine. Apoi a fost la fel ca și cum aș fi adormit, îmi amintesc începutul, faptul că adorm și deodată gata, am trecut granița în corpul lui, și de acolo, gol, nu-mi amintesc nimic. Andrei adoră faptul că nu sunt prezentă, nu știu cine-mi ia locul, nu cunosc femeia asta, practic Andrei se înșală, nu cu mine a făcut dragoste. Cu numele meu, da, dar femeia asta, deși îmi poartă corpul, îmi e total străină și apare doar când sunt cu el, altfel sunt un om normal. Într-un fel e bine, amintirile nu se pot forma pentru că locul e inundat de plăcere și nu e spațiu să se depoziteze, așa că nu se formează din start. Fac parte din cele câteva sute de cazuri pe Pământ care suferă de acest sindrom (TGA), dar nu știam până la Andrei. Îmi amintesc că i-am zis că nu mai pot merge la restaurant pentru că sunt netransportabilă și aveam zacuscă în frigider și o sticlă de vin. Eram lihnită de foame, dar nu îndrăzneam să-i spun să se ducă să ia la pachet. Mi-a citit în secunda următoare gândul, nu ar fi fost prima dată, în ultimii ani se întâmpla frecvent încât devenise normalitate. A plecat singur. Nu știu ce am făcut cele 30 sau 40 de minute cât am rămas în cameră, nu-mi amintesc nimic. Când s-a întors, am ieșit să mâncăm pe terasă, ceruse și niște felii de pâine nu știu cui, cert e că aveam pentru zacuscă, știu sigur că luase o mâncare de miel cu prune uscate și frigărui de pui cu roșii coapte.

-Să-ți amintești, da? Miel la cuptor! Are și prune!

Eu râdeam și repetam după el:

-Nu voi uita: Miel la cuptor, are și prune! În timp ce mâncam, mi-a zis că Luna plină creștea chiar în spatele meu, a insistat să mă ridic să o văd. Era o Lună imensă, foarte jos, ca un felinar din povești.

Dimineața ne-am făcut bagajele simplu, uman, fără regrete, faptul că plecam de la mare nu era prilej de tristețe, eram împreună și asta era ca și cum aveam oricum marea cu noi. Tot ce-mi mai amintesc este că nu ne priveam în ochi. Vorbeam tot felul de lucruri, făceam planuri pentru ziua ce va urma, dar nu ne priveam în ochi. Și asta era ca și cum aș fi șters cu buretele tot, nu voiam să răspund niciodată pentru cele întâmplate, eram, nici mai mult, nici mai puțin, decât un infractor care părăsea locul crimei și nu aveaam să recunosc niciodată că fusesem acolo.

(foto din arhiva personală)