Enciclopedia zeilor (X)
Și, la fel ca în Biblie, după ce săvârșitu-s-a am început să „trăiesc” 😊, numai că schimbul nu era oxigen cu dioxid de carbon, în clipa aceea totul se schimbase, nu respiram nici prin plămâni, nici prin nimic altceva, ci mă inspiram pe mine însămi apoi expiram cenușă. După o vreme corpul medical ca un balaur cu șapte capete a plecat, târându-se încet și privind înapoi, ca după lupta cu zmeul. Conform cu Heraclit: „Niciun om nu pășește niciodată de două ori în același râu, pentru că nu este același râu și nu este același om”, nici eu, nemaifiind aceeași persoană care intrase în spital cu zile bune în urmă puteam spune că nici nu am fost vreodată în spital. Ei bine, mai în glumă, gândul mă liniștea, nu pățisem nimic, eram bine mersi, nu mă interesa cine suferise, ce rost avea, nu mai eram eu, spitalul era o metaforă care prelucra, șlefuia iar eu interacționând cu el și aplicându-mi-se această ajustare era evident că nu mai eram aceeași. Organele ca niște piese ale unui angrenaj biologic numit om suferiseră schimbări.
Noțiunile de bine și rău îmi fuseseră date peste cap, ceasul interior se stricase, înțepăturile și tăieturile fuseseră spre binele meu, iar răul numai eu mi l-aș fi putut face dacă aș fi refuzat să semnez că-mi vreau binele. Nu este deloc departe de povestea celor doi călugări care și-au imaginat împreună Paradisul și apoi și-au promis unul altuia că acela care va muri primul să apară în visul celuilalt și să-i spună: Este așa cum ne-am imaginat (Taliter)! Sau: Nu este așa cum ne-am imaginat (Aliter)! După moartea unuia dintre ei, acesta se ține de promisiune și-i apare amicului în vis spunându-i: Totaliter aliter! Este așa cum ne-am imaginat și nu este deloc așa cum ne-am imaginat! Adică: Este total diferit!
Posibil ca spitalul să fi fost Paradisul, devreme ce avuseseră loc învieri chiar lângă patul meu, dar este într-adevăr total diferit față de cum mi-am imaginat. Prin urmare, în Paradis viața nu-mi aparținea, era pe mâinile multor oameni, numai ale mele nu, dar ce era cert era faptul că într-adevăr, în Paradis doar se stă degeaba, mai exact în pat. La fel și vederea care se făcea printr-un geam mare, pătrat, cu grilaj și lacăt, nu care cumva cineva să muște din mărul cunoașterii, era diferită față de infailibilitățile știute.
Starea mea de sănătate avea să mă surprindă în rău, mi se spusese că în 2, 3 zile aveam să fiu acasă, trecuseră 10 zile și eram tot în spital, mă ajuta experiența mea cu locuințele, faptul că la 4, 5 ani schimbasem țara, casa, apoi concediile, micile vacanțe, vizitele la părinți, la frați, revenirile, plecările prin tot felul de hoteluri, moteluri, pensiuni etc., tot timpul însoțită de sentimentul de tranziție îmi dădea o liniște izvorâtă din: nimic nu e permanent.
Poate părea straniu, dar schimbarea patului a avut un rol important în destinul meu, de fiecare dată îmi lua câteva zile, uneori săptămâni până să ajung să mă obișnuiesc și să am un somn lin, iar situația total diferită din acest pat cu geometrie reglabilă, cu buton de panică, cu saltea împotriva escarelor nu mă înspăimânta prea mult. Însănătoșirea depindea de mine, așa mi se spusese, oricum totul se arunca în cârca pacienților, de cum răspund la tratament, iar tratamentul nu era cine știe ce, calmante, antibiotic și vitamine, îl puteam face și acasă, doar că aici era intravenos. Și chiar dacă totul ar fi fost bine, ei făceau să nu pară, faptul că dădeau vina permanent pe pacienți era parte din meseria lor, sunt convinsă că la facultatea de medicină și la școala de asistenți medicali acesta e motto-ul: Pacientul e de vină!
Mă gândeam tot mai des la: Mai lesne este să treacă cămila prin urechile acului, decât să intre un bogat în împărăția lui Dumnezeu” (Matei 19, 24), cât de subțire și îngustă e calea…, trebuie să dai jos de pe tine toți sacii pe care i-ai strâns. Există o informație care aduce aminte că, pe vremuri, ușile mari ale unei cetăți erau închise atunci când se întuneca, și totuși, pentru a nu lăsa oamenii în afara ei care veneau de pe drumuri lungi, negustori, călători etc exista o nișă special lăsată ca să se poată intra în interior, desigur oamenii voiau să-și ia cu ei și cămilele, dar acestea nu puteau trece din pricina greutățile pe care ele le cărau. De unde presupun că, oamenii descărcau pe rând bagajele și le aduceau la adăpost iar cămila trecea singură fără nicio „povară”, indiferent că era aur, mătăsuri sau pur și simplu apă. Câteodată e bine să fii și cămilă, să nu îți pese ce cari și să te bucuri când rămâi liber, chiar dacă ți-ai zgâriat puțin pielea…