Carmen Sorescu 
La un moment dat, apare un obstacol în fața ta și te oprești fără voie, nu ai încotro, o barieră invizibilă care iese din corp și rămâne blocată multă vreme, un fel de șomaj în care corpul te bagă, fără să-ți dea în prealabil de știre. Brusc. Corpul spune: Ajunge! Și el nu face decât să fie o apă care a acumulat atât de mult încât e nevoit să ridice barajul pentru a nu da pe-afară, ține în el, blocând accesul mai ales lui, dar și celor din afară care se uită neputincioși și spun simplu: S-a închis în el/ea. Când cineva reușește să-și trântească sieși ușa este pentru că s-a săturat, este supraîncărcat. Ajuns la lehamite și sațietate, la acea silă pe care nu o poate explica decât prin acest gest curajos, corpul eșuează pentru a se reface.
Există multe specii de pești, amfibii care se retrag la mal pentru a-și depune ouăle, cel mai cunoscut este somonul, care părăsește habitatul marin și pleacă la distanțe foarte lungi pentru a-și depune icrele, undeva la țărm, uneori în locul în care s-a născut, dar și broaștele țestoase sau crabii fac la fel. Așa fac mulți oameni, imediat cum simt, pleacă la părinți sau în locuri sigure, dragi, care trezesc amintiri frumoase. Sau cazul broaștelor de lac, care atunci când vine frigul se ascund sub mâl și petrec acolo toată iarna, și omul se izolează tot din cauza frigului.
De cele mai multe ori, eu, una, nu mă pot deplasa la părinți, dar o sun pe mama, pur și simplu mă trezesc că sunt lângă telefon și formez numărul ei, în timp ce tastez numărul îmi dau imediat seama ce se întâmplă. Întotdeauna, ea simte diferența între un apel telefonic venit din senin și altul în care am într-adevăr ceva de comunicat. Bunăoară, de multe ori nu am nimic de spus, doar să o aud, să-mi povestească despre cum a fost ziua ei și ea, inevitabil, îmi spune că mă așteaptă să facem ceva și atunci începe un plan, un vis pe care-l construiește chiar în timpul acela, la telefon. Visul ei mă ia cu el și mă duce departe, cu asta rămân după ce închid telefonul, cu visul, care planează frumos undeva prin cameră, ușor ca un fulg de zăpadă, până mi se așează pe piept și se topește acolo până la îndeplinire. Este absolut fabulos să-ți ofere cineva un vis în care te implică, prin interconectarea cu ea, fie și doar auditivă, au apărut sarcinile pe care trebuie să le finalizez.
Toate sedimentele ținute de stăvilar sunt prinse în această cursă, în acest șiretlic pe care corpul l-a sesizat dinainte mea, pentru că pașii m-au dus irațional lângă telefon. Oricât aș încerca să fug de propria mea agoniseală involuntară, de aceste rezerve, un fel de economii pe care le ascund să nu mi le vadă oamenii din jur, cât aș încerca să le țin de-o parte, într-o zi ies la iveală, ies prin acest simplu telefon în urma căruia mama sesizează că am nevoie de ceva pe care să mă sprijin și atunci ea îmi dă un vis, făcut atunci pe loc, din ce are și ea îndemână. Nu țin neapărat să protejez așa-zisa comoară, ar fi mai mult o fărădelege, dar nu știu cum să fac, pe moment trag doar cortina cu sunetul aferent al unui dăngănit de clopot de biserică, care tot timpul anunță prin vibrațiile stridente ceva neplăcut. Pentru că nu, la mănăstiri de obicei poți intra, dar nu găsești pe nimeni, și atunci la ce bun să lași poarta deschisă, și chiar dacă găsești o măicuță, oricum nu vorbește.
Dumnezeu nu are nevoie de porți deschise să ajungi la El, Îl poți găsi și cu și fără cheie, poarta este un element decorativ, simbolic.
Vara trecută am fost la Orșova și cineva din grupul de prieteni, care s-a uitat pe hartă, a zis că a văzut o mănăstire chiar la 1 km de unde locuiam, a doua zi de dimineață ne-am îndreptat spre ea. Mănăstirea Sfânta Ana este sus pe un deal și, în timp ce urcam, citeam pe telefonul mobil cum ctitorul ei fusese acoperit de pământ în urma exploziei unui obuz în timpul luptelor din toamna lui 1916 și fiindcă scăpase cu viață își promisese, dacă va avea posibilități, să ridice cândva chiar acolo un loc sfânt, drept mulțumire că a scăpat cu viață.
Pentru broască e un obicei al speciei, având sângele rece, ea nu are nevoie de oxigen prea mult și pe timpul iernii respiră prin piele, ctitorul mănăstirii a transferat acel moment al supraviețuirii într-un loc monahal, a reușit să convertească mulțumirea lui prin această odă cerului.
Și cu toate astea mă întreb ce mutație se poate produce atunci când ești prins sub pământ sau sub propriul pământ-corp și nu vrei să te vadă nimeni și ridici grilajul protector, vărsând doar în tine? Până la urmă devine un metabolism complex, când toate resursele sunt înăuntru, pentru că dinafară nu mai răzbate nici lumină, nici oxigen, viața se întreține din interior. Cred că așa se nasc supraviețuitorii. Atâta timp cât cerem din afară suntem dependenți și vulnerabili, doar ziua când oprim apa spre ceilalți, doar atunci putem spune că am construit ecluza de salvare: acea cameră pe care orice submarin o are, în caz de naufragiu, ca să permită echipajului să se salveze, deoarece aici nu intră apă.
Multe animale au blană să se acopere, oamenii au inventat haine, altele se acoperă cu nisip, pământ, fie iarbă, alge, zăpadă într-un perfect mimetism pentru a nu fi văzute.
Ce se poate răsuci în om atât, încât să pună obstacol între el și ceilalți? Cum nu ne-am dezvoltat niciun tip deghizare, nu ne schimbăm nici culoarea pielii și nici nu ne cresc alte extensii pentru a imita mediul înconjurător, nu ne rămâne decât blocarea tuturor căilor de acces. Camuflajul în propria tăcerea, imersiunea în propriul lichid devine singurul mijloc pentru a disimula. Prin urmare, acest tip de confort vine de la sine, în situații de urgență, la fel cum unele specii se ascund, și omul face la fel cu uneltele din jurul lui. Transmutarea apare ca fiind autoprotecție în situații inevitabile, s-ar putea supăra mulți pe mine, dar și cititul, scrisul sunt tot reacții adverse ca urmare a unei realități neplăcute. Trecând peste aspectul cultural-educativ, cititul și scrisul scot din propriul relief nediferențiat și monoton, pe un singur ton de culoare, și conduc prompt și detașat spre locuri insolite care ne plac mai mult și pe care le asimilăm din mers.
Concilierea dintre corp și lume nu e doar aparență și falsă impresie, ci chiar se întâmplă.
După iubire, se întâmplă cam așa:
După ce totul a secat în tine, când tot ce-a fost spus prin cuvinte sau gesturi este doar o viermuială de fapte și idei, toate laolaltă, într-un amalgam urât mirositor de care vrei să scapi cât mai repede; după ce totul s-a golit ca după un flux și toate crustaceele moarte emană miasma specifică decorticării, nu rămâne decât să aștepți al doilea val să spele. Și după ce toate astea devin stacojii și se pierd undeva prin piele, rămâne o întrebare:
Dacă ar fi chiar așa și mările ar seca într-o bună zi, oare câți munți și câte alte vârfuri vor apărea? Nivelul zero al mărilor ar dispărea și odată cu el modalitatea de a calcula altitudinile la fel. Cu alte cuvinte: S-a închis în el/ea, pentru că toți aceia care fac acest gest pur și simplu au alte calcule, alte distanțe, cota lor nu corespunde cu realitatea sau corespunde cu realitatea din lăuntrul lor.
Se întâmplă natural ca apa să ia nisipul și să îngroape crabii în nisip și lor să le placă. Nu vreau să extrapolez până acolo încât să spun că și trupurile umane sunt puse sub pământ, cumva la regenerat, pentru că și aici ești acoperit de pământ.
Cert este că totul se întâmplă la mal, la mal este adevărata regenerare, nici la mari adâncimi, nici pe uscat, ci unde cele două se întâlnesc.
Țărmul omenesc este acolo unde trupul se întâlnește cu sufletul. Nu este punctul terminus, numai că nu e de fapt niciun sfârșit, e chiar început.
Trist este că unii oamenii nu-și întâlnesc niciodată sufletul.
Din punctul meu de vedere, care trăiesc și vin spre dinspre uscat, marea începe la țărm, la fel și plaja, dar din punctul de vedere al unui marinar sau naufragiat marea se sfârșește la țărm. Ei bine, orice ar fi, început pentru unii, sfârșit pentru alții, există și este partea cea mai spectaculoasă a întâlnirii apei cu pământul, iar fâșia îngustă nu este altceva decât simbioza. Probabil că da, sunt oameni care nu sunt în simbioză cu ei înșiși, și-atunci apelează la sufletele altora, devin dependenți, sau invers, apelează la corpuri străine și devin iar dependenți. Cel mai grav e când se întâmplă ambele și renunțarea placidă și de bunăvoie la ceea ce ești se face inerent ori gândit, până la urmă contează că ai fost prins și nu cum.
Apa spală pământul, numai că nu vom ști niciodată care dintre ele este sufletul și care este corpul. Tot aici, pe țărm, picioarele se pot scufunda sau poți fi luat de un val într-o secundă de neatenție, eșuarea este la ea acasă, la fel înecarea.
Când rămâi împotmolit în mintea ta, poți să fii sigur că ai fost zdrobit de stânci. Cel mai probabil de propriile stânci.
