Carmen Sorescu 
Pur și simplu, mi-a venit să vomit, dar nu de scârbă, ci de durere. Sila nu exista, și nu a existat niciodată când venea vorba de oameni bolnavi, mai ales pe ducă. O gheară mă strângea de abdomen și nu-mi dădea voie să respir, îmi urcase stomacul în gât și voia să scoată din mine tot ce aveam. Nu știu cine am ieșit când am pășit afară pe ușa spitalului sau nu știu dacă am mai ieșit și nu am rămas acolo, lipită de cearceafuri asudând moartea cu toți bolnavii laolaltă, amestecată cu pereți, zugrăveală și suflete la fel de albe, mate, prin care nu vedeam, prin care nu reușisem să trec. Spitalul e mai mult o graniță, un purgatoriu, un loc al judecății fără de judecată, un pârjol peste care reduta zace neatinsă. Viața e cucerită doar de moarte.
Desigur, aveam antrenamentul de la Institutul medico-legal. Și azi îmi amintesc, dar într-un fel neobișnuit, nu ca pe o amintire, ci ca pe un episod care renaște de la sine din propria cenușă și care se regenerează atât de bine de parcă nu l-am trăit acum 20 de ani, ci numai cu o zi în urmă: aveam mâna îmbrăcată într-o mănușă albă, de unică folosință, pe o inimă de om, care evident, nu mai bătea, îmi amintesc cum urechile mi s-au înfundat, totul în jur se învârtea, auzeam estompat vocile colegilor venită parcă din altă lume. Eu? Plecasem cu inima undeva, într-un loc, nu știu unde anume. La un moment dat, profesorul m-a atins pe umăr, semn să pun inima la loc în corp. Între timp, eu o săltasem spre ochii lor așa cum se ridică copilul la botez spre cer, o înălțasem ca pe un steag alb, ca pe un steag pe care-l pui pe vârful unui munte, capturasem moartea. Poate ea pe mine. În clipa aceea, m-am apropiat pentru prima dată de moarte și a fost ca un fel de prim exercițiu, nu știam că va fi atât de profund, că mă va scoate din mine atât de total și că într-adevăr corpul pare neinteresant față de această forță, inepuizabilă, care ne vrea, încontinuu ne vrea. M-am simțit prinsă la modul fizic ca într-o menghină, paralizată, înfășurată parcă de un boa constrictor, eram fără nicio putere, pradă mușchilor ei veniți de niciunde, din aer. Azi îmi dau seama că aceste tentacule sunt peste tot, pe unde merg, ele se reînnoiesc, se divizează neîncetat, oriunde poate fi un loc al morții. Ce bine ar fi fost dacă moartea ar fi avut un creier așa cum are viața, am fi făcut un plan, am fi negociat. Pe de altă parte, viața trăgea și ea de mine prin mâna profesorului care tăia și explica, și practic acolo lângă masa de disecție ne învăța, paradoxal, nu despre moarte, ci despre viață și mai ales despre viitorul și meseriile noastre. Uneori, dimpotrivă, mă gândesc la bazaconiile care se tot scriu, că moartea nici nu există, e doar o altă viață, alt stadiu, că e parte din viață, că e chiar rostul, natura.
Și mai aveam alt antrenament, cel al înmormântării rudelor, de mică participasem mai mult sub formă de ajutor ba la vecini, ba la bunici. Din păcate, oamenii se duc, tot mai des, spre cimitire, iar noi pe margine nu putem face nimic, doar eventual să aruncăm mărunțiș la răspântii. Tot am vrut să întreb ce sunt cu banii ăștia aruncați pe jos, ce vămi, ce taxe mai are de plătit. Și azi am în urechi clinchetul banilor pe asfalt, și azi cred că cine aruncă, de fapt aruncă cu hematii din el.
Și totuși ce fac oamenii aceia în spital când trupurile devin reci, imaculate, casante? Nu seamănă cu nimic această destrămare, această implozie. Moartea pare a fi singurul medicament eficient, ultima redresare. Nu știu ce a notat medicul când a venit și a văzut corpul rigid, nu a părut mirat, doar nota, nota și nota, se uita pe toate părțile și-mi imaginam că atunci când a ridicat pleoapele a scris culoarea ochilor sau poate că nota schimbările survenite odată cu rigor mortis, nici măcar nu a făcut autopsie, a spus doar: Luați-l! Era luat de moarte, acum urma să fie luat de brancardieri, de rude, spălat, îmbrăcat, pregătit ca pentru însămânțare, așa cum și semințele se trec prin tot felul de tratamente pentru a germina mai bine așa trebuia îmbălsămat și trupul. Medicul era fără doar și poate un căpitan de vas care avea grijă ca pe corabia lui să fie curat, să nu se infecteze și alți pasageri, iar surplusul, inutilul să fie aruncat peste bord: Moarte, poezie sau ce-o fi, nu avem nevoie! Toate astea au un loc al lor, undeva departe, în adânc, unde sufletul nu mai poate sta lipit de corp.
Nici moartea, nici poezia nu ies la suprafață prea mult, ele doar băltesc, nici absorbite pe de-a-ntregul, nici secate, în spitale se observă cel mai bine, și bucuria și tristețea le însoțesc deopotrivă. Niciodată nu va fi pace!
