Mindray

Enciclopedia zeilor (II)

Încă anesteziată, încă sub morfină… viața se rezuma brusc doar la respirații monitorizate, corpul era minimizat numai la plămâni. Ceea ce mai aveam picioare, inimă, abdomen, suflet, conștiință nu contau, și asistentele știau la fel de bine asta, tocmai de aceea ele când se adresau vreunui pacient era ca și cum vorbeau cu un organ de sine stătător, având grijă strict de acest obiect. Mie îmi păream a fi destul de întreagă, corpul era integral, chiar dacă nu foarte funcțional, depindeam de copacul vieții, iar acest lucru era un handicap. Copacul vieții nu era nimic altceva decât suportul pentru perfuzii și transfuzii din spitale și clinici, acum aveam și eu unul al meu. Așa-i spuneam acestui suport metalic, ori de câte ori nu răspundeam la telefon: Am fost legată la copacul vieții. De unde reieșea indirect că nu puteam să fac nicio mișcare, întrucât conectarea la dispozitiv îmi micșora raza de acțiune. Copacul vieții făcea diferența dintre viață și moarte, el este prezent în toate culturile cu o temă comună: conectează lumea spirituală cu lumea fizică, iar aici, lichidul perfuzabil intravenos sau subcutanat trecea prin tot felul de cabluri, tuburi, robineți, ace, branule din cer spre pământ direct în pacient. Pacientul, desigur, era cel în agonie, iar patul de spital nu era decât locul temporar al unei suferințe, purgatoriul purificator, unde sângele era curățat și hrănit, pregătit. Pregătit pentru una dintre lumi! Însă pe mine mă ducea gândul la alt postament, la cel din biserică și de la ritualul înmormântărilor: Sfeșnicul! – de regulă, din lemn, dar la fel de înalt și care susține lumânările, un altfel de arbore al vieții. Și acesta este complicat, cel cu o lumânare simbolizează unitatea Dumnezeirii, cu două, cele două firi ale Mântuitorului, cu trei, Sfânta Treime, cu șapte, cele șapte daruri ale Sfântului Duh. Avem nevoie de aceste unelte pe rând, când de unul când de altul, dar rolul lor este asemănător, copacul susține viața, lumina, calea.

Auzeam murmurându-se rugăciuni, pe alocuri le deslușeam, unii protestau cu jumătate de glas, alții vorbeau șoptit și monoton cu sine, dar toți eram cu gurile pline de apă și nemulțumiri într-un înec inerent. Totul era o susurare bolnavă, un zgomot continuu și neplăcut, cu ochii închiși vedeam un râu negru din care ieșeau doar mâini și mâini spre a fi salvate. Pe pereți erau icoane numai că aici alte zeități dictau, cele în halate albe care înțepau la câteva ore. Eram unul din prizonierii din peștera lui Platon, nu vedeam pe nimeni doar auzeam, puteam zări forme care se mișcau, ghiceam cu ușurință ce asistentă era de gardă după mers, după cum mușca din măr, după cum ofta. Telefonul suna, când reușeam cu gresu să răspund spuneam: Scuze, am fost legată la copacul vieții! Și copacul chiar avea trăsături nepământene, pungi și flacoane mai mici sau mai mari cu lichide de culori diverse: alb, roz, roșu, galben dar și transparente stăteau agățate și picurau în brațele mele răstignite. Arătam probabil ca o sfântă pe cruce ajutată de afluenții vieții care își făceau loc în trup încet și sigur.

Și, în timp ce acest râu mistic, curabil mă lua cu el, mi-am amintit că: cifrele fără soț nu-mi plăcuseră niciodată, cât despre cifrele cu soț, doar cifra 4 mă urmărise fatidic ca o amprentă în codul genetic, și poate că nu scăpasem. De bună voie și nesilită de nimeni, mă programasem la o intervenție chirurgicală, cu vocea mea, și nu a altcuiva, îmi scrisesem numele pe fișă cu mâna mea, iar când doctorul a spus că pot veni pe 3, nici nu am stat să gândesc, așteptam deja de două luni. Și dacă boala o mai dusesem pe picioare, ei bine, se pare că așa-zisa însănătoșire începea groaznic. Totuși m-am uitat la vreme dintr-un instinct absolut stupid: shiny, brocken clouds: O sa fie cald! Când m-am internat, și a doua zi urma să fie 4, operația nu putea fi decât un dezastru, deși refuzam să cred și prin minte îmi treceau cuvintele soră-mii din copilărie: „Să vă amintiți data de 4, să nu faceți nimic, să nu plecați din casă, să nu primiți musafiri, să țineți minte”, nu mă puteam opune datei care-mi fusese propusă. Când m-am trezit era dimineață, putea fi oricare parte a zilei, dar mi-am dat seama după soarele care intra tăios prin grilajul cu lacăt. Dacă întorceam capul spre stânga sau spre dreapta nu făceam decât să mă reflect într-un alt pacient, eram doar componente ale unei arhitecturi care confrunta elemente identice în poziție simetrică, am reușit totuși să văd în fața mea ceva pe care era scris: Mindray! Ce? Ce este asta? Mindray!

„De aceea vă spun că toate lucrurile pe care le cereţi atunci când vă rugaţi, să credeţi că le-aţi şi primit şi ele vi se vor da” – Marcu 11:24.